Ce se întâmplă cu un om la 40 de ani

Expresia „criza vârstei de mijloc” are un autor, un an și o vârstă precisă, iar vârsta aceea era 35. Psihanalistul Elliott Jaques a pus-o pe hârtie în 1965, iar în deceniile următoare ea a coborât din revistele de specialitate în filme, glume de birou și diagnostice de bucătărie date prietenilor care și-au cumpărat o motocicletă.

Între timp, cercetarea a strâns date de la milioane de oameni. Unele dau dreptate intuiției populare, altele o complică serios. Ce rezultă e un portret mai bogat al anilor dintre 40 și 60: o perioadă în care starea de bine coboară ușor în medie, în care diferențele dintre oameni sunt foarte mari și în care un om stă, adesea, între două generații care au nevoie de el.

Un psihanalist a numit criza în 1965

Jaques pornise de la viețile marilor creatori. Observase că, în jurul vârstei de 35 de ani, multe dintre ele trec printr-o cotitură.

Context: Articolul „Death and the mid-life crisis”, publicat în 1965 în International Journal of Psycho-Analysis, pornea de la un eșantion de 310 pictori, compozitori, poeți, scriitori și sculptori considerați de geniu. Jaques descria în jurul vârstei de 35 de ani o fază critică, un punct de cotitură, și o lega de conștientizarea realității și inevitabilității propriei morți. El credea că reacția aceasta apare, într-o formă sau alta, la toată lumea [1].

Ideea lui cea mai citată e simplă: la vârsta aceasta omul încetează să mai crească și începe să îmbătrânească [1]. Miezul crizei, pentru Jaques, era moartea devenită personală, a ta. Restul, schimbările de stil, de ritm, de creație, veneau de acolo.

Vârsta s-a mutat apoi spre 40 și 45 în imaginarul colectiv, iar conținutul s-a îngustat spre gesturi vizibile. Ideea de la care pornise Jaques, întâlnirea cu propria finitudine, a rămas mai puțin cunoscută decât motocicleta.

Curba stării de bine coboară lin spre cincizeci de ani

Economistul David Blanchflower a petrecut ani buni măsurând legătura dintre vârstă și satisfacția cu viața. Cel mai amplu dintre studiile lui a ieșit în 2020.

Context: În „Is happiness U-shaped everywhere?”, publicat în Journal of Population Economics, Blanchflower a analizat date din 145 de țări, dintre care 109 în curs de dezvoltare, pe eșantioane de oameni sub 70 de ani, ținând cont de educație, starea civilă și situația pe piața muncii. Rezultatul confirmă o curbă în formă de U, cu un punct minim al stării de bine la mijlocul vieții, în jurul vârstei de 50 de ani. Forma apare și în țările dezvoltate, și în cele în curs de dezvoltare, iar vârsta minimului a crescut în timp în Europa și în Statele Unite [2].

Curba în U spune ceva despre medii. Satisfacția cu viața scade treptat de la începutul vârstei adulte, atinge un minim în jurul a cincizeci de ani și apoi urcă din nou. Blanchflower rezumă concluzia într-o frază: curba fericirii pare să fie peste tot [2].

Pentru omul de 40 de ani, vestea are două fețe. Coborârea e reală în statistici și e lentă, întinsă pe zeci de ani. Urcarea care urmează e la fel de reală. Mulți oameni trec prin anii de mijloc fără să simtă vreo prăbușire, pentru că o medie descrie mulțimea și lasă loc unor drumuri foarte diferite.

Curba în U are și critici serioase

Curba are și critici, iar una dintre cele mai atente discuții vine chiar din echipa care a studiat ani la rând mijlocul vieții.

Context: Nancy Galambos, Harvey Krahn, Matthew Johnson și Margie Lachman au publicat în 2020, în Perspectives on Psychological Science, o analiză a dovezilor. Ei arată că studiile transversale, care compară oameni de vârste diferite în același moment, pot sugera o formă fără să arate cum se schimbă aceeași persoană în timp. Dovezile longitudinale sunt amestecate, iar alți indicatori ai stării de bine decât satisfacția cu viața nu arată constant forma de U. Autorii cer atenție la diversitatea traiectoriilor și a surselor de bine [3].

Critica schimbă felul în care un om își poate citi propria vârstă. Curba descrie o tendință a populațiilor. Viața unei persoane anume urmează un drum propriu, influențat de sănătate, de relații, de evenimente, de felul în care fiecare și-a construit sprijinul.

Un sfert dintre oameni spun că au trecut printr-o criză

Dacă „criza” ar fi universală, aproape toți adulții ar recunoaște-o. Cercetătoarea Elaine Wethington, de la Universitatea Cornell, a întrebat direct.

În studiul „Expecting Stress: Americans and the Midlife Crisis”, publicat în 2000 în Motivation and Emotion, Wethington a intervievat telefonic 724 de participanți. Peste 90% au putut da o definiție a crizei vârstei de mijloc, iar 26% au spus că au trecut prin una. Femeile au raportat o criză la fel de des ca bărbații. Mulți au plasat criza lor cu mult înainte de 40 de ani sau după 50, iar cei mai mulți au legat-o de evenimente grele de viață. O sinteză mai veche, citată de autoare, estimase că aproximativ 10% dintre bărbații americani ar trece printr-o astfel de criză [4].

Diferența dintre cifre e grăitoare. Aproape toată lumea știe ce e criza de la mijlocul vieții, iar un sfert dintre oameni își numesc astfel o perioadă proprie. Expresia funcționează ca o etichetă culturală la îndemână pentru anii grei, oricare le-ar fi cauza.

Studiul MIDUS urmărește aceiași oameni din 1995

Pentru a vedea cum se schimbă un om, cercetătorii au nevoie de date despre aceeași persoană, luate la ani distanță. Cel mai cunoscut proiect de acest fel e american.

Studiul Midlife in the United States (MIDUS) a pornit în 1995–1996, organizat de Rețeaua de cercetare MacArthur pentru dezvoltarea la mijlocul vieții, cu peste 7.000 de participanți, inclusiv frați și gemeni. Un al doilea val a urmat între 2002 și 2008, cu finanțare de la National Institute on Aging, apoi un eșantion de reîmprospătare și un al treilea val [5].

Pe baza acestor date, Margie Lachman, Salom Teshale și Stefan Agrigoroaei au descris mijlocul vieții ca pe o perioadă-pivot. Schimbările din sănătatea fizică, din funcționarea cognitivă și din starea de bine merg în mai multe direcții, variază mult de la om la om și rămân deschise schimbării, într-un tablou mai luminos decât sugerau studiile transversale mai vechi. Mijlocul vieții leagă anii de început de cei de mai târziu și face punte între generații [6].

Lachman observase încă din 2004, într-o sinteză din Annual Review of Psychology, că anii de mijloc poartă două imagini aparent opuse: perioada de vârf a capacităților și perioada de criză [7]. Datele longitudinale le confirmă pe amândouă, la oameni diferiți și uneori la același om, în ani diferiți.

La patruzeci de ani, un om stă între două generații

O parte din greutatea acestor ani vine din poziția omului în familie. Părinții îmbătrânesc, copiii încă au nevoie de el.

Context: Un sondaj Pew Research Center realizat în octombrie 2021 pe 9.676 de adulți americani a arătat că 54% dintre cei aflați în jurul vârstei de 40 de ani fac parte din „generația-sandwich”: au un părinte de 65 de ani sau mai mult și cresc cel puțin un copil sub 18 ani sau au sprijinit un copil adult în ultimul an. Proporția era de 36% la cei de 50 și ceva de ani și de 23% în totalul adulților [8].

Frank Infurna, Denis Gerstorf și Margie Lachman au descris în 2020, în American Psychologist, mijlocul vieții drept perioada cu cel mai dens amestec de roluri și tranziții. Ei subliniază dinamica dintre generații, oamenii care îngrijesc părinți în vârstă în timp ce își cresc copiii, și numesc o serie de idei greșite despre mijlocul vieții pe care cercetarea le-a infirmat [9].

O situație, imaginată: un bărbat de 43 de ani face drumul de vineri seara la părinții lui, la o sută de kilometri de oraș, după ce a dus-o pe fiica lui la antrenament. Pe drum își dă seama că nu și-a mai pus de luni de zile o întrebare despre el însuși. Oboseala lui are o explicație simplă, de logistică a vieții, pe care eticheta de „criză” o acoperă.

Ce se schimbă în anii aceștia

Puse cap la cap, datele schițează câteva mișcări care țin de vârstă. Timpul capătă altă greutate: Jaques vorbea despre momentul în care propria moarte devine o realitate personală [1]. Starea de bine coboară ușor în medie, cu un minim în jurul a cincizeci de ani și o revenire după [2]. Rolurile se înmulțesc și se suprapun, mai ales între părinți și copii [8][9]. Iar diferențele dintre oameni cresc, astfel încât vârsta spune tot mai puțin despre un om anume [3][6].

Pentru cine trece acum prin acești ani, cercetarea oferă o perspectivă liniștitoare și una exigentă. Liniștitoare, pentru că o coborâre ușoară a satisfacției e frecventă și, în medie, trecătoare. Exigentă, pentru că direcția în care merge un om la 40 de ani depinde mult de ce construiește atunci, de la sănătate la legăturile cu ceilalți, iar schimbările acestor ani rămân deschise [6].

Cine se recunoaște în paginile acestea și simte că îl apasă poate vorbi cu un psihoterapeut sau cu medicul de familie.

Termenii din text

• Criza vârstei de mijloc — expresie introdusă de Elliott Jaques în 1965 pentru o fază critică în jurul vârstei de 35 de ani, legată de conștientizarea propriei morți.
• Curba în U a stării de bine — tiparul statistic în care satisfacția cu viața scade de la tinerețe spre mijlocul vieții și urcă apoi la vârste mai înaintate.
• Studiu longitudinal — cercetare care urmărește aceiași oameni în timp, spre deosebire de studiul transversal, care compară persoane de vârste diferite în același moment.
• Generația-sandwich — adulții care au un părinte în vârstă și, în același timp, cresc sau sprijină propriii copii.

Ce rămâne

Expresia „criza vârstei de mijloc” vine dintr-un studiu despre artiști și despre întâlnirea cu propria moarte, la 35 de ani. Datele din 145 de țări arată o coborâre ușoară a stării de bine spre cincizeci de ani, urmată de o revenire, iar criticii amintesc că mediile ascund drumuri foarte diferite. La 40 de ani, mulți oameni duc două generații deodată, iar o parte din ceea ce se numește criză e greutatea acestor roluri.

Întrebarea pentru tine: Ce ai vrea să construiești în anii de mijloc, ca să-ți fie bine la șaizeci?