Schimbarea unui om începe de obicei cu mult înaintea primului gest pe care îl văd ceilalți și se încheie mult după ce toți au încetat să o mai observe. Între cele două capete stă o perioadă lungă, cu ezitări, cu încercări și cu întoarceri, pe care omul o trăiește adesea ca pe un eșec personal.

Psihologia a petrecut ultima jumătate de secol desenând harta exact a acestui interval. Harta arată un drum mai lung decât îl bănuiește cel aflat pe el, dar și mai previzibil, cu trepte care au nume, cu întoarceri care au un loc al lor și cu o durată care poate fi măsurată.

Opt sute șaptezeci și doi de fumători și o hartă în trepte

Context: La începutul anilor 1980, psihologii James Prochaska și Carlo DiClemente au urmărit 872 de oameni, cu o vârstă medie de 40 de ani, care încercau să se lase de fumat pe cont propriu. Au descris cinci stadii prin care treceau aceștia, precontemplarea, contemplarea, acțiunea, menținerea și recăderea, și zece procese de schimbare, folosite cu intensitate diferită de la un stadiu la altul [1].

Studiul pornea de la o curiozitate practică: ce fac oamenii care se schimbă singuri, fără terapeut? Din răspuns a crescut modelul transteoretic, numit așa pentru că adună stadii și procese descrise de școli de psihoterapie diferite [2]. În 1992, Prochaska, DiClemente și John Norcross au publicat în American Psychologist o sinteză a cercetărilor despre felul în care oamenii își schimbă comportamentele de dependență, singuri sau cu ajutor de specialitate. Harta avea acum alte cinci trepte: precontemplarea, contemplarea, pregătirea, acțiunea și menținerea [2].

În precontemplare, omul încă nu vede o problemă în felul în care trăiește, sau o vede doar la alții. Contemplarea e anotimpul lui „ar trebui”: problema e recunoscută, iar balanța dintre ce ar câștiga și ce ar pierde stă mult timp în echilibru. Pregătirea aduce primele mișcări mici și o intenție tot mai precisă. Acțiunea e partea vizibilă, pe care ceilalți o observă și o laudă. Menținerea e partea lungă și tăcută, în care forma nouă trebuie apărată de vechiul obicei, care rămâne la îndemână.

Fiecare treaptă are întrebarea ei. Omul din precontemplare se întreabă, când se întreabă ceva, de ce insistă ceilalți. Cel din contemplare cântărește. Cel din acțiune se ține. Cel din menținere învață să locuiască în forma nouă.

Recăderea își are locul ei pe hartă

Prima versiune a modelului trata recăderea ca pe un stadiu separat [1]. Sinteza din 1992 o așază altfel: oamenii trec prin stadii de mai multe ori înainte să încheie o dependență, iar drumul seamănă cu un cerc parcurs de câteva ori [2]. Pentru cine recade, imaginea are o consecință concretă: întoarcerea îl duce într-un stadiu de dinainte, de unde drumul se poate relua.

Context: O trecere în revistă din 2004 a studiilor despre fumătorii care se lasă fără niciun tratament arată cât de abruptă e panta de la început. Cele mai multe recăderi au loc în primele opt zile, iar 3–5% dintre cei care încearcă singuri rămân fără țigară între șase luni și un an după o încercare dată [3].

Citită pe dos, cifra explică de ce atâția oameni se cred incapabili de schimbare. O singură încercare are șanse mici. Drumul se face din încercări repetate, iar fiecare trecere prin stadii lasă ceva în urmă.

Contează și locul de pe hartă din care pornește cineva. O meta-analiză din 2018 a adunat 76 de studii, cu 25.917 pacienți aflați în psihoterapie, și a comparat stadiul în care se găseau oamenii la început cu rezultatele de la final. Cei aflați mai departe pe hartă înainte de tratament au avut rezultate mai bune, cu un efect de mărime moderată (d = 0,41), în probleme diferite: consumul de alcool și de substanțe, tulburările de alimentație și cele ale dispoziției, cum le numesc autorii [4]. De aici vine ideea, discutată de aceiași autori, ca ajutorul să fie potrivit cu stadiul în care se află omul [4].

Două feluri de a schimba ceva

Cam în aceeași perioadă, pe un alt drum al psihologiei, Paul Watzlawick, John Weakland și Richard Fisch au publicat în 1974 o carte cu un titlu scurt, „Change”. Întrebarea ei, așa cum o rezumă editura, e de ce unele probleme persistă, iar altele se rezolvă [5].

Autorii au deosebit două feluri de schimbare. Schimbarea de ordinul întâi rămâne înăuntrul aceluiași cadru: omul încearcă soluția de bun-simț, apoi o încearcă mai apăsat. O recenzie a cărții, apărută în 1979, rezumă limita ei: rezultatul acestei schimbări „nu îl ridică niciodată pe om dincolo de un set limitat de alternative” [6]. Schimbarea de ordinul al doilea presupune o mutare majoră a perspectivei, care îi permite omului să treacă dincolo de situația în care se află [6].

Ideea cea mai neliniștitoare a cărții privește soluțiile. Problemele se formează, după autori, atunci când o dificultate e tratată greșit și apar „tipare circulare de acțiuni fără rod”, iar schimbarea trebuie îndreptată chiar spre soluția pe care omul o încearcă [6].

O situație, imaginată: un om hotărăște să fie mai relaxat cu ceilalți și își verifică, la fiecare conversație, dacă e destul de relaxat. Cu cât se verifică mai atent, cu atât devine mai încordat. Soluția lui a devenit problema, iar încă o doză din aceeași soluție o adâncește.

Cele două hărți se citesc bine împreună. Stadiile lui Prochaska descriu ritmul unei schimbări. Ordinele lui Watzlawick descriu adâncimea ei.

Cât durează o schimbare care se așază

Context: O analiză din 2017 a 207 studii, cu accent pe intervențiile clinice, a urmărit dacă trăsăturile de personalitate se mișcă în timpul unei intervenții. Autorii au găsit schimbări notabile pe o durată medie de 24 de săptămâni. Stabilitatea emoțională a fost domeniul care s-a schimbat cel mai mult, urmată de extraversie, iar tipul de terapie a contat puțin [7].

Șase luni înseamnă mult pentru cine aștepta o schimbare în câteva săptămâni și înseamnă surprinzător de puțin pentru cine credea că firea unui om e bătută în cuie.

Context: Un studiu din 2002 a urmărit timp de șase luni 159 de oameni care își luaseră o hotărâre de Anul Nou și 123 de oameni cu obiective asemănătoare, care plănuiau să se schimbe mai târziu. Cele mai frecvente obiective erau slăbitul, mișcarea și renunțarea la fumat. După șase luni, 46% dintre cei cu hotărâre reușiseră continuu, față de 4% în celălalt grup. Încrederea în propria putere, abilitățile de schimbare și pregătirea, măsurate înainte de 1 ianuarie, au anunțat cine va reuși [8].

Cei care au reușit au folosit mai des procese de tip comportamental și mai rar pe cele de conștientizare și de trezire a emoției [8]. Detaliul se potrivește cu ideea de la care pornise Prochaska: fiecare stadiu își are procesele lui [1].

Pornirea și menținerea au explicații diferite. O trecere în revistă din 2016 a identificat 117 teorii ale comportamentului, dintre care 100 au îndeplinit criteriile de includere, și a găsit tipare distincte de explicație pentru începutul unei schimbări și pentru păstrarea ei [9]. Pentru menținere, autorii au adunat cinci teme: motivele de menținere, autoreglarea, resursele, obișnuința și influențele mediului și ale celorlalți [9].

De aici se vede de ce durează. Forța care pornește o schimbare se consumă repede. Ce o ține în viață se construiește încet, pe măsură ce obișnuința și mediul preiau o parte din efort.

O școală din România îi spune educație interioară

Școlile de practică interioară au, fiecare, cuvintele lor pentru drumul descris de psihologi. Una dintre ele, Academia Psy Development®, numește întregul proces educație interioară, iar formulările care urmează îi aparțin cofondatorului ei, Ciprian Constantin Vlad.

Potrivit Academiei Psy Development®, activarea conștienței spirituale are loc „indirect prin educație interioară (lectură inițiatică, participat la cursuri și seminarii…) și în mod direct prin activări specifice” [10]. Conștiența însăși e definită ca „abilitatea de a recunoaște și realiza modelul creator al conștiinței și de a participa conștient la procesul de creație” [10].

Una dintre ideile școlii se întâlnește cu distincția lui Watzlawick. În formularea lui Ciprian Constantin Vlad, oamenii se deosebesc prin întrebarea pe care o pun vieții: supraviețuitorul întreabă „Cum fac față?”, manifestatorul „Cum obțin ce vreau?”, creatorul „Ce vreau să creez?”. Tot el rezumă trecerea: „manifestarea vine din dorință, creația vine din conștiință” [10]. Mutarea de la o întrebare la alta seamănă cu o schimbare de ordinul al doilea, pentru că se schimbă cadrul în care omul își pune problemele.

Pentru partea lungă a drumului, cea pe care psihologii o numesc menținere, școala vorbește despre cinci dimensiuni ale practicantului matur: „disciplina, coerența, continuitatea, stabilitatea, practica constantă” [10]. Despre jurnalul de practică interioară, formula lui Ciprian Constantin Vlad este: „devii un om de știință al propriei tale vieți, însă a trăi este o artă” [10].

Harta îi dă fiecăruia un loc

Harta stadiilor are un efect discret asupra celui care o citește: îi dă un loc. Omul care se gândește de ani buni să schimbe ceva află că se află în contemplare, un stadiu cu nume, prin care trec mulți. Omul care a recăzut după câteva luni bune află că întoarcerea face parte din ciclu [2], iar dacă încearcă din răsputeri aceeași soluție, se poate întreba, în spiritul lui Watzlawick, dacă soluția a devenit parte din problemă [6].

Unele schimbări ating locuri dureroase, iar drumul prin ele cere însoțire. Cine se recunoaște în paginile acestea și simte că îl apasă poate vorbi cu un psihoterapeut sau cu medicul de familie.

Termenii din text

  • Stadiile schimbării — treptele descrise de Prochaska, DiClemente și Norcross, de la precontemplare la contemplare, pregătire, acțiune și menținere, parcurse adesea de mai multe ori.
  • Modelul transteoretic — modelul schimbării care adună stadii și procese de schimbare descrise de școli de psihoterapie diferite.
  • Schimbare de ordinul întâi — schimbarea făcută înăuntrul aceluiași cadru, prin soluții de bun-simț repetate, care lasă neatins felul în care e privită problema.
  • Schimbare de ordinul al doilea — schimbarea cadrului însuși, în termenii lui Watzlawick, Weakland și Fisch, printr-o mutare majoră a perspectivei.
  • Menținere — stadiul de după acțiune, în care schimbarea trebuie păstrată în timp și are nevoie de alte resurse decât pornirea ei.

Ce rămâne

Schimbarea unui om trece prin stadii care pot fi numite, iar recăderea își are locul ei printre ele. Unele probleme cedează la soluția obișnuită, altele cedează abia când se schimbă felul în care e privită problema. Cercetarea măsoară în luni durata unei schimbări care se așază, iar ce o păstrează diferă de ce a pornit-o.

Întrebarea pentru tine: În ce stadiu se află schimbarea la care te gândești cel mai des?