Practica este un lucru făcut iar și iar, cu atenție, până când îl formează pe cel care îl face. Definiția revistei adună în ea două sensuri pe care dicționarul le ține separat: exercițiul repetat și felul de a trăi care rezultă din el.

Dicționarul îi dă cinci sensuri

Context: DEX-ul din 2009 înregistrează pentru substantivul „practică” cinci sensuri principale. Primul e „practicare” și, prin extensie, „deprindere, obicei, rutină”. Urmează activitatea oamenilor care creează condițiile existenței sociale, exercitarea unei profesii sau a unei arte, aplicarea cunoștințelor teoretice și, la plural, ceremoniile specifice unui cult. Pentru etimologie, DEX trimite la germanul Praktik și la francezul pratique, iar Dicționarul de neologisme coboară mai departe, la latinescul practicus și grecescul praktikos [1].

Firul grecesc e cel mai vechi. Praktikos înseamnă „potrivit pentru acțiune” și vine din verbul prassein (în dialectul atic prattein), „a face, a acționa, a duce la capăt” [2]. Din aceeași rădăcină se trage praxis, „acțiune, faptă, practică” [3]. Din forma feminină praktikē, latina medievală a făcut practica, „împlinire, cunoaștere practică”, iar franceza veche avea deja, în secolul al XIII-lea, forma practique [2].

Trei școli îl folosesc în trei feluri

Pentru Aristotel, praxis avea un sens precis. El despărțea făcutul unui lucru, poiesis, de acțiunea care își poartă scopul în ea însăși. Construirea unei case are un produs separat de activitate; cântatul la flaut e un scop în sine. Înțelepciunea practică privește, la Aristotel, acțiunea (praxis) [4]. Virtuțile etice, la rândul lor, se dobândesc prin practică: omul își formează prin obișnuință dispoziția de a simți potrivit [5].

În tradițiile contemplative, practica e calea însăși. Stanford Encyclopedia of Philosophy descrie meditația șezând din budismul zen, zazen, drept „metoda fundamentală de prāxis”. Maestrul japonez Dōgen o numea „practică-realizare”, un cuvânt compus care leagă practica și trezirea într-un singur lucru [6]. În paginile enciclopediei, același cuvânt grecesc ajunge să descrie o ședere tăcută, cu picioarele încrucișate, într-o mănăstire japoneză.

Context: În psihologie, cuvântul a primit un adjectiv. Practica deliberată, termenul propus de K. Anders Ericsson și colegii lui în 1993, înseamnă exercițiu structurat, făcut anume pentru a progresa, cu efort susținut. Autorii au legat de ea diferențele dintre performeri, inclusiv dintre cei de elită, și au arătat că multe trăsături puse pe seama talentului înnăscut vin dintr-o practică intensă, susținută cel puțin zece ani [7].

Revista folosește cuvântul în sensul cel mai larg

Revista UMANA scrie „practică” atunci când un gest repetat începe să schimbe omul care îl face. Sensul ține împreună exercițiul atent al psihologiei, acțiunea aristotelică făcută de dragul ei și calea tradițiilor contemplative. O rugăciune de seară, o oră zilnică la pian, o plimbare făcută în fiecare dimineață cu aceeași atenție intră toate sub acest cuvânt, atâta vreme cât sunt ținute cu grijă și cu întoarceri.

Termenii din text

  • Praxis — la Aristotel, acțiunea care își are scopul în ea însăși, deosebită de poiesis, facerea unui produs.
  • Practică deliberată — exercițiu structurat și solicitant, făcut anume pentru a îmbunătăți performanța într-un domeniu.
  • Practică-realizare — termenul lui Dōgen pentru zazen, care leagă practica și trezirea într-un singur lucru.

Ce rămâne

„Practică” vine din grecescul prassein, „a face”, și a trecut prin latină, apoi prin franceză și germană, până în română. Aristotel o lega de acțiunea cu scopul în sine, zenul o face cale, psihologia o măsoară în ani de exercițiu. Revista o folosește pentru gestul repetat care îl formează pe om.

Întrebarea pentru tine: Ce faci tu iar și iar, de ani de zile, până la punctul în care te-a schimbat?