Aproape fiecare om are în spate un lucru bun pe care l-a lăsat baltă. O terapie oprită după a patra ședință, o aplicație de meditație care a sunat zilnic o lună și apoi a fost mutată pe ultimul ecran al telefonului, un abonament la sală plătit în ianuarie și folosit până în martie. Fiecare dintre aceste plecări vine cu o explicație la îndemână: n-a fost timp, s-a schimbat programul, a venit o perioadă grea la serviciu. Explicațiile sunt adevărate. Ele lasă totuși neatinsă întrebarea mai incomodă, cea pe care și-o pune omul seara, când dă peste covorașul rulat din colțul camerei: de ce plecăm tocmai de lângă lucrurile despre care știm că ne fac bine?

Cercetarea are câteva răspunsuri, iar ele sunt mai puțin severe decât verdictul pe care și-l dă de obicei cel care a renunțat. Abandonul are cifre, tipare și momente previzibile. Are și un revers, mai puțin studiat, dar la fel de real: oamenii se întorc. Tema lunii urmărește ambele mișcări, plecarea și revenirea, în trei locuri unde se întâmplă cel mai des: cabinetul de terapie, practica meditației și mișcarea fizică.

Un om din cinci pleacă înainte de final

Psihoterapia e locul unde abandonul a fost măsurat cel mai atent, pentru că acolo plecarea unui om lasă urme în fișe, programări și registre. În 2012, Joshua Swift și Roger Greenberg au adunat într-o singură analiză 669 de studii, cu 83.834 de clienți adulți, și au calculat cât de des se încheie o terapie înainte ca terapeutul și clientul să fi convenit asupra finalului [1].

Context: Rezultatul meta-analizei lui Swift și Greenberg a fost o rată medie de abandon de 19,7%, cu un interval de încredere între 18,7% și 20,7%. Cifra contrazice o estimare care circulase două decenii: o analiză din 1993, pe 125 de studii, ajunsese la 47%. Autorii au arătat că abandonul a scăzut de atunci, dar rămâne frecvent, cam un client din cinci [1].

Diferența dintre cele două cifre spune ceva despre felul în care se povestește renunțarea. Estimarea de 47% a hrănit ani la rând ideea că jumătate dintre oameni fug din terapie. Imaginea mai recentă e mai calmă și mai precisă: cei mai mulți rămân, iar plecările se adună în anumite grupuri. Swift și Greenberg au găsit un abandon mai ridicat la clienții tineri, la cei cu diagnostice de tulburare de personalitate sau de tulburare alimentară, așa cum sunt etichetate în studiile analizate, și la clienții văzuți de clinicieni aflați încă în formare [1].

Cel mai interesant rezultat al lor privește ce lipsește din listă. Rata de abandon a rămas aproape aceeași indiferent de orientarea terapiei, cognitiv-comportamentală, psihodinamică sau alta, și indiferent dacă terapia se făcea individual sau în grup [1]. Pentru întrebarea „rămân sau plec?”, școala de gândire cântărește mult mai puțin decât vârsta clientului și experiența celui de pe celălalt scaun. Și cântărește, cum arată alte studii, relația dintre cei doi.

Aplicația pe care o deschid patru oameni din o sută

Dacă terapia pierde un client din cinci, aplicațiile de sănătate mintală pierd aproape pe toată lumea. Cifrele vin dintr-un tip de studiu rar, construit pe date reale de utilizare. Amit Baumel și colegii lui au căutat în 2019, în magazinul de aplicații Android, aplicațiile pentru anxietate, depresie sau stare emoțională de bine care aveau peste 10.000 de instalări. Au găsit 93 și au urmărit, prin date agregate de la un panel de utilizatori, cât de des sunt deschise [2].

Context: În studiul lui Baumel, mediana utilizatorilor care deschideau o aplicație într-o zi dată a fost de 4,0%. După 15 zile mai foloseau aplicația 3,9% dintre cei care o instalaseră, iar după 30 de zile, 3,3%. Aplicațiile de monitorizare și cele de sprijin între egali au avut rate de deschidere mai mari decât cele de respirație și de exerciții [2].

Trebuie citit atent ce înseamnă aceste procente. Ele descriu oameni care au căutat singuri aplicația, au instalat-o și au deschis-o măcar o dată. Intenția a existat. Ea s-a stins, de cele mai multe ori, în prima lună. Același tipar apare și în condiții controlate, unde participanții sunt recrutați, informați și urmăriți. Jake Linardon și Matthew Fuller-Tyszkiewicz au analizat 70 de studii randomizate cu intervenții livrate pe telefon și au descris abandonul și aderența scăzută drept frecvente; unii participanți nici n-au descărcat programul, iar folosirea lui a scăzut constant pe durata studiilor [3].

Aici se vede o diferență față de cabinet. Un terapeut observă o absență și o poate aduce în discuție; o aplicație merge mai departe pe același program. Notificarea de la ora opt seara sună la fel în ziua în care omul e liniștit și în ziua în care abia s-a întors de la spital cu un părinte. Prima scăpare trece neobservată, a doua la fel, iar după a cincea aplicația devine o pictogramă pe lângă care degetul trece fără să se oprească.

Liniștea care uneori sperie

Meditația are reputația unui lucru blând. Pentru mulți oameni chiar este. Există însă și o parte mai puțin povestită, pe care un grup de cercetători de la Universitatea Brown a documentat-o în 2017. Jared Lindahl, Willoughby Britton și colegii lor au intervievat 60 de practicanți budiști occidentali din trei tradiții, Theravada, Zen și budism tibetan, precum și 32 de profesori de meditație și clinicieni [4].

Context: Practicanții din studiul lui Lindahl au fost aleși intenționat dintre oamenii care trecuseră prin experiențe dificile în meditație, așa că procentele descriu doar acest grup. În acest eșantion, autorii au identificat 59 de categorii de experiențe, grupate în șapte domenii. Cea mai frecventă a fost frica, anxietatea, panica sau paranoia, raportată de 82% dintre practicanți. La 72% dintre ei dificultățile au apărut în timpul unei retrageri sau imediat după [4].

Studiul descrie experiențele și lasă deschisă întrebarea câți oameni renunță la meditație din cauza lor. Pentru oricine a lăsat practica după o perioadă tulbure, el aduce o veste utilă: neliniștea apărută pe pernă are un nume în literatură, a fost descrisă de oameni cu ani de practică în spate și a fost interpretată foarte diferit de la un profesor la altul. Autorii notează că felul în care practicanții și profesorii au înțeles și au răspuns la aceste experiențe a variat considerabil [4]. Un om care se oprește după o astfel de perioadă a reacționat la ceva real. Retragerea lui poate fi un gest de prudență.

Sportul care rămâne pe lista de luni

Mișcarea fizică e lucrul la care renunțarea se vede cel mai ușor, pentru că lasă urme în corp și în calendar. Eurobarometrul special 525, publicat de Comisia Europeană în septembrie 2022, a întrebat 26.580 de europeni din toate cele 27 de state membre cât de des fac sport sau exerciții fizice [5].

Context: Potrivit Eurobarometrului 525, 45% dintre europeni nu fac niciodată sport sau exerciții fizice, iar 38% fac cel puțin o dată pe săptămână. Când au fost întrebați ce îi oprește, respondenții au numit în primul rând lipsa timpului, apoi lipsa motivației sau a interesului pentru sport [5].

Ordinea obstacolelor spune ceva. Timpul vine primul, iar timpul e explicația cea mai ușor de dat, pentru că e acceptată de toată lumea și nu cere nicio lămurire în plus. Motivația vine imediat după, iar ea e mai greu de mărturisit. În practică, cele două se amestecă. Un om obosit, cu o zi plină, are timp să facă o plimbare de douăzeci de minute; îi lipsește energia de a o începe. Diferența dintre „n-am timp” și „n-am putere” e una de nuanță, iar nuanța aceasta e exact locul unde cercetarea despre aderență a găsit cele mai utile pârghii.

O situație, imaginată: o femeie de 38 de ani se înscrie la un curs de înot de două ori pe săptămână, marțea și joia, la ora 19. Primele trei săptămâni merg bine. În a patra, copilul răcește și ea lipsește joi. Marțea următoare are o ședință care se lungește. Joia de după, pentru că a lipsit de două ori, îi e jenă să mai apară în fața instructorului. Bazinul a rămas la aceeași adresă, abonamentul e încă valabil, dar drumul până acolo s-a făcut, între timp, mult mai lung. Povestea aceasta, cu variații, apare în aproape orice relatare despre abandon: o întrerupere banală, urmată de un sentiment care face întoarcerea mai grea decât a fost începutul.

Relația ține omul în cameră

Dacă orientarea terapiei nu prezice abandonul, ce îl prezice? Una dintre cele mai consistente legături din toată cercetarea în psihoterapie e cea dintre plecare și ceea ce specialiștii numesc alianță terapeutică: acordul dintre client și terapeut asupra scopurilor, asupra felului în care lucrează împreună și legătura de încredere dintre ei.

În 2010, Jennie Sharf, Louis Primavera și Marc Diener au strâns 11 studii, cu 1.301 participanți, care măsuraseră atât alianța, cât și abandonul în terapia individuală a adulților. Legătura dintre ele a fost de la moderată la puternică: clienții cu o alianță mai slabă aveau o probabilitate mai mare de a pleca [6]. Efectul a fost mai mare în terapiile mai lungi și a apărut indiferent dacă alianța era evaluată de client, de terapeut sau de un observator [6].

Opt ani mai târziu, o analiză mult mai amplă a privit aceeași relație din direcția rezultatelor. Christoph Flückiger, Bruce Wampold și colegii lor au analizat 295 de studii, publicate între 1978 și 2017, cu peste 30.000 de pacienți, și au găsit o legătură constantă între calitatea alianței și rezultatul terapiei. Legătura s-a păstrat de la o abordare terapeutică la alta, de la o țară la alta și în terapiile făcute online [7]. Autorii avertizează să nu se tragă concluzii cauzale grăbite, iar avertismentul e corect: o terapie care merge bine poate întări alianța la fel de mult cum o alianță bună poate face terapia să meargă.

Pentru omul care se gândește să plece, lecția acestor studii e practică. Senzația că „nu se leagă” cu terapeutul e o informație despre relație și poate fi spusă chiar în ședință. Mulți terapeuți lucrează explicit cu astfel de rupturi, iar o discuție deschisă despre ce nu merge poate schimba direcția unei terapii. Uneori schimbă și terapeutul, iar asta e o formă de a rămâne în proces.

Ora și locul fac o parte din drum

Psihologul Peter Gollwitzer a studiat timp de decenii distanța dintre a vrea ceva și a face acel lucru. Unul dintre rezultatele lui cele mai citate privește o tehnică aproape banală, pe care a numit-o intenție de implementare: un plan formulat ca „dacă se întâmplă situația X, atunci fac Y”, cu ora, locul și gestul precizate dinainte.

În 2006, Gollwitzer și Paschal Sheeran au adunat 94 de teste ale acestei tehnici într-o meta-analiză. Efectul asupra atingerii scopurilor a fost de mărime medie spre mare, cu un d de 0,65. Autorii au găsit beneficii în patru momente: la pornire, la protejarea efortului de distrageri, la renunțarea la strategiile care nu funcționează și la păstrarea energiei pentru mai târziu [8].

Mecanismul pe care îl descriu e simplu de urmărit. Planul de tip „dacă–atunci” face ca situația aleasă să fie observată mai ușor când apare, iar gestul legat de ea să pornească mai automat [8]. Formula „o să meditez mai des” rămâne o dorință. Formula „după ce pun cafeaua pe foc, mă așez zece minute pe scaunul de lângă fereastră” e un plan care se agață de un moment care oricum se va întâmpla.

Partea cea mai valoroasă a acestor studii pentru tema renunțării e a treia dintre cele patru beneficii: renunțarea la strategiile care nu funcționează. Un plan de tip „dacă–atunci” poate prevedea și ratarea. „Dacă lipsesc joi de la înot, sun marți la recepție și întreb dacă pot recupera sâmbătă.” Multe abandonuri încep cu o lipsă pentru care nu exista un plan, iar planul pentru lipsă e cel la care se gândește cel mai rar cineva.

Grupul care te așteaptă

Cel de-al treilea element pe care cercetarea îl leagă de perseverență e prezența altor oameni. El apare în aproape toate studiile despre aderență, sub nume diferite: sprijin social, coeziune, apartenență. O sinteză din 2016, condusă de Clare Farrance la Universitatea Bournemouth, a analizat programele de exerciții în grup pentru persoane în vârstă, în comunitate. Rata medie de participare a fost de 69,1% în studiile care o măsuraseră comparabil, iar printre temele care explicau de ce oamenii rămân s-a aflat conectarea socială, alături de beneficiile percepute, felul în care e construit programul și comportamentul instructorului [9].

Cifra de aproape 70% e departe de cele 3,3% ale aplicațiilor, deși populațiile și condițiile diferă mult și cele două se compară doar cu prudență. Diferența de atmosferă e totuși greu de ignorat. Un grup observă când un loc rămâne gol. Întrebarea „Pe unde ai fost săptămâna trecută?”, pusă de o colegă de la cursul de dimineață, poate fi motivul pentru care un om revine. Aceeași întrebare poate fi și motivul pentru care nu mai vine, dacă sună a reproș. Aceeași comunitate poate primi și poate respinge, uneori în aceeași lună.

Lindahl și colegii lui au observat ceva asemănător în meditație: relația cu profesorul și cu comunitatea se numără printre factorii care au influențat felul în care practicanții au trecut prin experiențele dificile [4]. Felul în care ceilalți primesc o dificultate face parte din practică.

Întoarcerea începe cu felul în care omul își vorbește

După o plecare, cel mai greu pas e de obicei a doua încercare. Prima încercare a venit cu entuziasmul începutului. A doua vine cu amintirea eșecului. Aici intră în scenă un rezultat surprinzător, publicat în 2012 de Juliana Breines și Serena Chen, de la Universitatea California din Berkeley.

Cele două cercetătoare au pornit de la o temere răspândită: dacă oamenii sunt blânzi cu ei înșiși după o greșeală, se vor relaxa și nu vor mai încerca. În patru experimente, au comparat participanții îndemnați spre auto-compasiune cu participanți îndemnați spre stimă de sine sau fără nicio intervenție. Cei din grupul auto-compasiunii au crezut mai mult că slăbiciunile lor se pot schimba, au fost mai motivați să repare o greșeală morală recentă și să n-o repete, au studiat mai mult timp pentru un test dificil după un prim eșec și au fost mai motivați să schimbe o slăbiciune personală [10]. Autoarele numesc rezultatul paradoxal: acceptarea blândă a eșecului a crescut dorința de a face mai bine [10].

Pentru tema renunțării, studiul acesta mută atenția de pe întrebarea „de ce am plecat?” pe întrebarea „cum mă primesc înapoi?”. Femeia care nu mai merge la înot pentru că îi e jenă de instructor are nevoie, mai întâi, să se ierte pentru cele două lipsuri. Omul care a lăsat terapia după a patra ședință poate suna din nou, iar cabinetul are, aproape sigur, experiența unor astfel de reveniri. Practicantul care s-a oprit după o retragere tulbure poate relua meditația cu un profesor care știe ce sunt experiențele dificile.

Statisticile de abandon descriu o singură fotografie. Ele măsoară cine a plecat într-un interval de timp. Viața unui om e un film mai lung, în care o practică poate fi lăsată la 30 de ani și reluată la 45, cu altă maturitate și cu alte motive. Cercetătorii care studiază schimbarea comportamentului descriu de mult revenirea ca pe o parte obișnuită a drumului, iar subiectul acesta e tratat pe larg în pilonul despre cum se schimbă un om.

Cine se recunoaște în paginile acestea și simte că îl apasă poate vorbi cu un psihoterapeut sau cu medicul de familie.

Ce lasă în urmă o plecare

O plecare lasă experiență. Un om care a făcut terapie trei luni știe cum arată o ședință, ce întrebări l-au atins și ce tip de relație îi trebuie. Un om care a meditat o vară știe cum se simte un sfert de oră de liniște, chiar dacă acum nu o mai caută. Capitolul s-a închis, iar ce s-a învățat în el rămâne disponibil.

O plecare lasă și o hartă a obstacolelor. Fiecare renunțare arată unde s-a rupt firul: la oră, la loc, la relația cu un profesor sau cu un terapeut, la lipsa unui grup, la o perioadă grea care n-a avut un plan de rezervă. Studiile despre alianța terapeutică, intenția de implementare, conectarea socială și auto-compasiune dau nume acestor rupturi și arată, pentru fiecare, ce o poate lega la loc.

Swift și Greenberg au măsurat cine pleacă din terapie, iar cifrele lor arată că patru oameni din cinci rămân [1]. Despre cei care pleacă și se întorc ani mai târziu, statisticile spun mult mai puțin. Absența lor din tabele arată limita tabelelor. Ei există totuși, în orice cabinet, sală sau grup de meditație care a primit pe cineva înapoi.

Termenii din text

  • Abandon prematur (dropout) — încheierea unei terapii sau a unui program înainte de finalul stabilit de comun acord.
  • Alianță terapeutică — acordul dintre client și terapeut asupra scopurilor și a felului de lucru, împreună cu legătura de încredere dintre ei.
  • Aderență — măsura în care un om urmează efectiv un program, un tratament sau o practică pe care a început-o.
  • Intenție de implementare — plan de tip „dacă apare situația X, atunci fac Y”, cu ora, locul și gestul precizate dinainte.
  • Auto-compasiune — felul blând și înțelegător în care un om se raportează la propriile greșeli și eșecuri.

Ce rămâne

Renunțarea la un lucru bun e frecventă, are tipare previzibile și se adună în momente de ruptură: o lipsă fără plan, o relație care nu se leagă, o practică făcută prea singur. Cercetarea arată că relația cu terapeutul, planurile concrete, grupul și blândețea cu propriile eșecuri țin oamenii aproape de ce le face bine. Plecarea lasă în urmă experiență și o hartă a obstacolelor, iar întoarcerea rămâne oricând un drum deschis.

Întrebarea pentru tine: La ce lucru bun ai renunțat, și unde anume s-a rupt firul?