Un om care a hotărât să trăiască mai bine descoperă uneori, la câteva săptămâni după hotărâre, o tristețe pe care nu și-o poate explica. Vestea e bună, schimbarea e dorită, iar starea seamănă cu un doliu. Contradicția pare semnul că ceva merge prost.

Psihologia și sociologia descriu aceeași experiență ca pe o parte obișnuită a schimbării. Au nume pentru ea și o explicație care începe cu o observație simplă: orice câștig interior vine cu o pierdere, iar pierderea se simte înaintea câștigului.

Și veștile bune cer o readaptare

Context: În 1967, psihiatrii Thomas Holmes și Richard Rahe au construit o scală a evenimentelor de viață, ca să studieze dacă stresul contribuie la boală. Scala, cunoscută ca Social Readjustment Rating Scale, pune moartea partenerului de viață în vârf, cu 100 de puncte, și așază pe aceeași listă evenimente pe care oamenii și le doresc: căsătoria, cu 50 de puncte, împăcarea cu partenerul, cu 45, venirea unui nou membru în familie, cu 39, o realizare personală deosebită, cu 28, vacanța, cu 13, și Crăciunul, cu 12 [1].

Numele scalei spune ce măsura: readaptarea. Fiecare eveniment cere omului să se reorganizeze, iar efortul acesta se adună pe aceeași listă, fie că vestea e bună, fie că e rea. O realizare personală deosebită are un scor al ei, pentru că și ea mută lucrurile din loc.

Pentru cine se schimbă dinăuntru, realizarea deosebită poate fi chiar schimbarea: un an fără vechiul obicei, o liniște găsită după mult timp, o hotărâre ținută. Scala o trece pe listă ca pe un eveniment care cere adaptare.

Orice câștig vine cu o pierdere

Context: În 1991, Daniel Kahneman, Jack Knetsch și Richard Thaler au adunat într-un articol trei fenomene înrudite din economia comportamentală. Aversiunea față de pierdere descrie faptul că neplăcerea de a renunța la un lucru e mai mare decât plăcerea de a-l dobândi. Efectul de înzestrare arată că oamenii cer mult mai mult ca să cedeze un obiect decât ar plăti ca să-l obțină. Preferința pentru starea actuală, numită status quo bias, completează tabloul [2].

Exemplul din articol e un economist pasionat de vin, care își păstrează sticlele de Bordeaux, cumpărate ieftin cândva: nu le vinde la prețul de azi și nici nu cumpără altele la același preț [2]. Transpus în viața interioară, mecanismul explică o parte din greutate. Vechiul fel de a fi e un bun pe care omul îl are deja, cu obișnuințele, scuzele și micile lui plăceri. Felul nou e încă o promisiune. Chiar când balanța înclină limpede spre nou, renunțarea apasă mai greu decât cântărește câștigul.

William Bridges, în cartea lui din 1980 despre tranziții, descria orice tranziție ca începând cu un sfârșit și continuând cu o „zonă neutră”, un răstimp aparent neproductiv în care omul se simte deconectat de oamenii și de lucrurile din trecut [3].

Ceea ce se pierde într-o schimbare bună e greu de numit și rămâne în afara ritualurilor obișnuite ale doliului. Pierderea are totuși un nume simplu: vechiul sine, omul care știa cum să reacționeze în orice situație și care se cunoștea pe dinafară. Unii oameni îl plâng o vreme fără să știe ce plâng.

O minte care nu se mai potrivește cu ea însăși

Context: Leon Festinger a propus teoria disonanței cognitive în anii 1950, iar versiunea ei clasică datează din 1957. Festinger a folosit același cuvânt, disonanță, pentru nepotrivirea dintre două cogniții și pentru disconfortul psihologic pe care îl produce, un disconfort care îl împinge pe om să reducă nepotrivirea. Reducerea se face prin înlăturarea cognițiilor disonante, prin adăugarea unora noi, consonante, sau prin scăderea importanței celor disonante [4].

O schimbare interioară produce disonanță din plin. Omul care se știa grăbit și începe să-și ia timp, omul care se credea incapabil de liniște și o găsește, poartă o vreme două imagini despre sine care se contrazic. Teoria lasă loc unei lecturi simple a multor întoarceri: cea mai la îndemână cale de a reduce nepotrivirea e comportamentul vechi, care se potrivește cu imaginea veche.

Cercetătorii disonanței au observat și că deciziile grele trezesc mai multă disonanță decât cele ușoare. În primul experiment de acest tip, Jack Brehm a arătat în 1956 că oamenii puși să aleagă între două produse la fel de dorite își mutau aprecierea spre produsul ales, iar distanța dintre cele două variante creștea după alegere [4]. Hotărârea de a se schimba e adesea o alegere grea între două feluri de a trăi, amândouă dorite într-un fel. Disconfortul de după ea vine din greutatea alegerii, iar același mecanism, cu timpul, începe să lucreze pentru varianta aleasă.

Cine iese dintr-un rol rămâne o vreme fără contur

Sociologa Helen Rose Fuchs Ebaugh a intervievat 185 de oameni care ieșiseră de bunăvoie dintr-un rol important: foste călugărițe, foști deținuți, foști alcoolici, oameni divorțați, mame fără custodia copiilor, foști medici, foști polițiști, pensionari. În cartea ei din 1988, „Becoming an Ex”, descrie un drum cu patru etape: primele îndoieli, căutarea alternativelor, punctul de cotitură și construirea rolului de „fost” [5].

Ultima etapă are un nume ciudat și exact. Omul care a ieșit dintr-un rol rămâne o vreme, pentru ceilalți și pentru el însuși, un „fost”: fostul fumător, fostul om iute la mânie, fosta colegă de cafea și de bârfă. Identitatea nouă se construiește o vreme pe urma celei vechi.

Context: Într-un eșantion mare de adulți, reprezentativ la nivel național, psihologii Alysson Light și Penny Visser au numărat din câte roluri ieșise și în câte roluri noi intrase fiecare om în ultimul an. Ambele tipuri de schimbare mergeau împreună cu o claritate mai mică a imaginii de sine. După ce au ținut cont de datele demografice, de sănătatea fizică și de stima de sine, numai ieșirile din roluri au mai prezis claritatea. Datele au sprijinit moderat explicația autorilor: legătura trece prin izolarea socială mai mare și prin rutinele mai puțin stabile [6].

Multe intrări într-un rol nou ascund o ieșire. Cine începe să practice dimineața iese din omul care dormea până târziu. Cine devine mai calm iese din rolul celui care ridica tonul în familie. Rutinele vechi se destramă înaintea celor noi, iar o vreme omul se recunoaște doar pe jumătate.

Grupul vechi nu te mai recunoaște

În 1995, Roy Baumeister și Mark Leary au adunat dovezile pentru ideea că nevoia de apartenență e o motivație fundamentală a omului. Oamenii formează ușor legături și se opun pierderii celor existente, iar lipsa atașamentelor e asociată cu o serie de efecte rele asupra sănătății, adaptării și stării de bine [7].

O situație, imaginată: o femeie care a renunțat de un an la vinul de seară și la serile lungi de plângeri cu prietenele observă că invitațiile se răresc. Nimeni nu i-a reproșat ceva pe față. La masă, ea râde la alte glume decât înainte, iar ceilalți simt diferența înaintea ei.

Psihologii care studiază identitatea socială descriu tranzițiile ca pe niște plecări din grupuri. Trecerea dintr-o etapă în alta presupune lăsarea în urmă a unuia sau a mai multor grupuri și intrarea în altele, iar pentru că identitatea omului e legată de grupurile lui, schimbarea îl obligă să se gândească din nou la cine este și să-și recalibreze imaginea despre sine [8]. Două studii longitudinale cu studenți în primul an, publicate în 2009, au arătat că cei care aparțineau mai multor grupuri înainte de facultate și simțeau identitatea nouă compatibilă cu cele vechi și-o însușeau mai ușor, iar identificarea mai puternică cu ea mergea împreună cu o stare de bine mai bună [8].

Ajută două lucruri, potrivit acelorași cercetători: grupurile vechi care rămân importante în timp și identitățile noi, potrivite cu locul în care a ajuns omul [8]. Într-un studiu despre nostalgie, citat de aceiași autori, amintirea trecutului a crescut starea de bine a studenților numai atunci când aceștia se simțeau legați de trecutul lor [8].

Pentru omul care se schimbă, rezultatele acestea mută atenția spre legături. Grupul vechi care îl privește ca pe un străin îi ia o parte din identitate. Legăturile vechi care încap în forma nouă și oamenii noi care o recunosc îi dau înapoi o parte din ea.

Durerea unei schimbări bune are o formă

Frica de dinaintea unei schimbări dorite și senzația de pierdere de după ea au explicații cunoscute: aversiunea față de pierdere, disonanța dintre două imagini despre sine și ieșirea din roluri, care lasă imaginea de sine mai puțin clară o vreme [2][4][6]. Singurătatea vine din nevoia de apartenență și din plecarea din grupuri pe care o presupune o tranziție [7][8]. Sunt reacții obișnuite la o readaptare, iar readaptarea cere timp [1].

Uneori însă tristețea unei schimbări bune ține mult și apasă greu. Cine se recunoaște în paginile acestea și simte că îl apasă poate vorbi cu un psihoterapeut sau cu medicul de familie.

Termenii din text

  • Disonanță cognitivă — în teoria lui Leon Festinger, nepotrivirea dintre două cogniții și disconfortul psihologic care îl împinge pe om să o reducă.
  • Aversiune față de pierdere — tendința descrisă de Kahneman, Knetsch și Thaler prin care neplăcerea de a renunța la ceva e mai mare decât plăcerea de a-l dobândi.
  • Ieșire din rol — procesul, descris de sociologa Helen Rose Fuchs Ebaugh, prin care un om părăsește un rol important și își construiește identitatea de „fost”.
  • Claritatea imaginii de sine — măsura în care un om are o imagine limpede și stabilă despre cine este, slăbită temporar de ieșirile din roluri.
  • Nevoia de apartenență — motivația fundamentală de a forma și de a păstra legături stabile cu ceilalți, în formularea lui Baumeister și Leary.

Ce rămâne

Psihologia numără și veștile bune printre evenimentele care cer readaptare. Orice schimbare dorită lasă în urmă un vechi sine și, adesea, un rol sau un grup, iar pierderea lor se simte înaintea câștigului. Legăturile care rămân și cele care se nasc în forma nouă ajută identitatea să se reașeze.

Întrebarea pentru tine: Ce ai lăsat în urmă ultima dată când te-ai schimbat în bine?