Între șase și doisprezece ani, un copil învață să citească, să socotească, să piardă la fotbal și să păstreze un secret, iar din toate acestea își face, încet, o părere despre ce poate. Anii aceștia stau între zgomotul primei copilării și frământările adolescenței, iar în amintirea multor părinți apar ca o perioadă așezată: copilul merge la școală, are prieteni, doarme bine și pune ceva mai rar întrebarea „de ce?”.

Psihologii numesc intervalul acesta copilăria mijlocie. Cercetarea din ultimele decenii arată multă mișcare sub suprafața lui liniștită: mintea copilului capătă instrumente noi de stăpânire de sine, imaginea despre propria persoană se împarte pe domenii, comparația cu colegii intră în joc, iar un prieten bun ajunge să conteze cât o lume.

Erikson a pus în centrul acestor ani hărnicia

Psihanalistul Erik Erikson a descris viața omului ca pe un șir de etape, fiecare cu tensiunea ei. Pentru anii de școală, perechea aleasă de el a fost hărnicia și inferioritatea. Termenul englezesc, industry, se traduce de obicei prin hărnicie sau sârguință.

În teoria lui Erikson, etapa aceasta marchează intrarea copilului în societatea largă, dincolo de familie. Copilul care o parcurge bine ajunge să se vadă ca un om harnic, care produce ceva și contribuie la lumea din jur, cu un rol care are sens pentru el. Cel care se poticnește poate rămâne cu o stimă de sine scăzută și cu impresia că nu e cu totul de folos [1].

Ideea lui Erikson are o forță simplă. La șase ani, copilul trece pragul unei instituții care îl judecă după ce face: caietul, răspunsul la tablă, desenul pus pe perete, golul dat în recreație. Pentru prima dată, lumea îi întoarce în mod regulat o măsură a lucrului său. Din aceste măsuri adunate zi de zi se formează un sentiment de bază, cel de a fi în stare.

Teoria lui Erikson e o hartă, scrisă la mijlocul secolului trecut, și cercetarea de după a nuanțat-o. Intuiția ei centrală, că anii de școală sunt anii în care un copil își descoperă competența în ochii celorlalți, se regăsește însă în multe dintre studiile care au urmat.

Sub anii așezați se petrece o schimbare mare

Jacquelynne Eccles, care a studiat decenii la rând copiii de vârstă școlară, a scris în 1999 o sinteză despre intervalul dintre 6 și 14 ani.

Context: Eccles descrie anii aceștia ca pe o perioadă de progrese în dezvoltare care pun bazele sentimentului de identitate. Copiii devin mai competenți, mai autonomi și mai conștienți de sine, și se implică tot mai mult în lumea din afara familiei. Ei își formează stima de sine și individualitatea, în parte comparându-se cu cei de-o seamă cu ei, și ajung să aibă așteptări despre reușita sau eșecul lor în diferite activități [2].

Psihologul Marco Del Giudice a mers mai departe în 2014. El descrie copilăria mijlocie ca pe o fază crucială a dezvoltării umane, marcată de o schimbare globală a gândirii, a motivației și a comportamentului social. Printre mecanismele ei trece în revistă adrenarha, o maturizare hormonală a glandelor suprarenale, pe care o numește mecanismul hormonal de fond al perioadei, și vede intrarea în copilăria mijlocie ca pe un punct de bifurcație în dezvoltare [3].

Pentru un părinte, toate acestea se văd în lucruri mărunte. Copilul care la cinci ani spunea tot ce i-a trecut prin cap începe să aleagă ce povestește. Jocurile capătă reguli complicate, negociate pe îndelete. Apar colecțiile, clasamentele, fascinația pentru recorduri și pentru felul în care funcționează lucrurile.

Mintea învață să se oprească înainte să acționeze

O parte importantă a schimbării se petrece într-un set de abilități pe care psihologii le numesc funcții executive.

Context: Într-o sinteză publicată în Annual Review of Psychology, Adele Diamond, cercetătoare în neuroștiințele cognitive ale dezvoltării, descrie funcțiile executive ca pe procesele care îi permit omului să lucreze în minte cu idei, să-și ia timp de gândire înainte de a acționa, să facă față situațiilor noi, să reziste tentațiilor și să rămână concentrat. Ea identifică trei funcții de bază: inhibiția, memoria de lucru și flexibilitatea cognitivă. Diamond arată și că stresul, lipsa somnului, singurătatea sau lipsa mișcării pot slăbi aceste funcții [4].

Inhibiția e capacitatea de a nu răspunde la primul impuls. Memoria de lucru e locul în care copilul ține minte, câteva secunde, cifrele unei înmulțiri sau instrucțiunile primite. Flexibilitatea e puterea de a schimba regula când jocul se schimbă. La un copil de șapte ani, toate trei sunt încă fragile. La unul de doisprezece, se văd mult mai clar.

Psihologii John Best și Patricia Miller au urmărit în 2010 felul în care se dezvoltă aceste componente, comparând studii pe intervale largi de vârstă. Concluzia lor: funcțiile executive apar în primii ani de viață și continuă să se întărească semnificativ în toată copilăria și adolescența, iar inhibiția, memoria de lucru și flexibilitatea urmează traiectorii întrucâtva diferite [5].

O situație, imaginată: o fetiță de opt ani face teme la masa din bucătărie, iar fratele ei mai mic se uită la desene animate în camera alăturată. Acum un an ar fi lăsat creionul la primul cântec. Acum ridică privirea, ascultă câteva secunde și se întoarce la exercițiu. Mama ei vede scena din prag. Schimbarea la care tocmai s-a uitat s-a pregătit luni de zile.

Copilul începe să se vadă pe domenii

Când un copil mic e întrebat cum e, răspunsul vine dintr-o bucată. În anii de școală, imaginea de sine se împarte.

Context: Psihologa Susan Harter a publicat în 1982, în Child Development, o scală pentru copii care măsoară separat sentimentul de competență în trei domenii, cel școlar, cel social și cel fizic, plus o a patra dimensiune, valoarea de sine generală, care nu ține de vreo abilitate anume. La copiii din clasele a treia până la a noua, fiecare domeniu a apărut ca factor distinct, semn că acești copii fac deosebiri clare între domenii, iar structura a rămas foarte stabilă de la o clasă la alta [6].

Un copil de zece ani poate spune, în felul lui, că e bun la matematică, mai slab la fotbal, că se înțelege bine cu colegii și că, în general, se place. Fiecare dintre aceste judecăți are istoria ei, construită din note, din meciuri pierdute sau câștigate, din invitațiile primite la ziua unui coleg.

Echipa condusă de Allan Wigfield și Jacquelynne Eccles a urmărit timp de trei ani aproximativ 615 copii de școală primară și ce cred ei despre propria competență la matematică, citit, muzică și sport. Ordinea dintre copii a fost moderat până la puternic stabilă, mai ales la cei mai mari, iar legătura dintre cum se evaluau copiii și cum îi evaluau părinții și profesorii a crescut în primii ani de școală. Nivelul mediu al convingerilor despre propria competență a scăzut în cei trei ani, la fel și interesul pentru citit și pentru muzica instrumentală, iar interesul pentru sport și matematică s-a menținut [7].

În anii aceștia, imaginea pe care copilul o are despre sine se apropie treptat de cea pe care o au adulții din jurul lui. Un copil de șase ani se poate crede cel mai rapid alergător din lume. Unul de unsprezece știe, de regulă, pe ce loc vine la cros.

Comparația cu ceilalți intră în clasă

Odată cu catalogul și cu echipele din recreație, copilul capătă un instrument pe care îl va folosi toată viața: comparația cu ceilalți. Eccles leagă direct formarea stimei de sine din acești ani de comparația cu cei de aceeași vârstă [2].

Comparația sună amenințător pentru mulți adulți care își amintesc clasamentele din clasă. Datele pe termen lung arată o imagine mai senină.

Context: Ulrich Orth, Ruth Yasemin Erol și Eva Luciano au strâns în 2018, într-o meta-analiză publicată în Psychological Bulletin, studii longitudinale cu 331 de eșantioane și 164.868 de participanți. Stima de sine a crescut în medie între 4 și 11 ani, a rămas stabilă între 11 și 15 ani și a continuat să urce apoi până la vârsta adultă [8].

În medie, așadar, copilul care se compară cu colegii iese din copilăria mijlocie cu o stimă de sine mai mare decât a intrat. Media acoperă drumuri foarte diferite. Pentru un copil, comparația adună dovezi că poate. Pentru altul, aceleași note și aceleași clasamente adună dovezi în sens invers, iar aici se vede miza pe care Erikson o numea inferioritate [1].

Un prieten apropiat devine o lume întreagă

Pe la nouă sau zece ani, întrebarea „cu cine stai în bancă?” capătă o greutate pe care adulții o uită repede. Prietenia din anii de școală are reguli, loialități și trădări, iar cercetarea a arătat că ea contează separat de popularitate.

Jeffrey Parker și Steven Asher au studiat 881 de copii din clasele a treia, a patra și a cincea. Mulți dintre copiii puțin acceptați de grup aveau totuși un prieten apropiat și erau mulțumiți de prietenia lor, deși prieteniile lor au fost evaluate mai slab decât ale celorlalți la majoritatea dimensiunilor de calitate. Faptul de a avea un prieten, calitatea prieteniei și acceptarea în grup au contat fiecare separat în ce privește singurătatea copiilor [9].

Rezultatul descrie două lumi sociale care se suprapun doar parțial. Una e clasa, cu ierarhiile ei. Cealaltă e prietenul, cel cu care copilul împarte secrete, planuri și glume pe care nimeni altcineva nu le înțelege. Un copil poate sta la marginea primeia și în centrul celei de-a doua.

Părintele vede lumea copilului lărgindu-se

Pentru mulți părinți, anii aceștia aduc o senzație greu de numit: copilul e acasă, aproape, și totuși o parte tot mai mare din viața lui se petrece în locuri în care părintele nu ajunge.

Ann Crouter și colegii ei au studiat 198 de familii cu doi copii, în care primul avea în medie aproape unsprezece ani, iar al doilea în jur de opt. Părinții știau mai multe despre activitățile, locurile și prietenii copilului mai mic decât despre ale celui mai mare. Ambii părinți știau mai multe despre copilul de același sex cu ei, iar tații știau mai multe când mamele lucrau mai multe ore [10].

Diferența dintre frați spune ceva despre direcția acestor ani. Cu fiecare an de școală, copilul are mai multe locuri, mai mulți oameni și mai multe povești ale lui. Mișcarea aceasta continuă în adolescență, unde capătă alte forme, descrise în textul despre adolescentul care nu mai vorbește cu părinții.

Privită de la distanța vârstei adulte, copilăria mijlocie pare un interval tăcut între două zgomote. Pentru copil, ea e perioada în care află, pentru prima dată, ce poate face cu mâinile, cu mintea și cu ceilalți. Multe dintre întrebările pe care un adult și le pune mai târziu despre propria valoare și despre locul lui printre oameni au o primă versiune aici, iar felul în care se schimbă un om pe parcursul vieții pornește de la aceste prime măsurători.

Cine se recunoaște în paginile acestea și simte că îl apasă poate vorbi cu un psihoterapeut sau cu medicul de familie.

Termenii din text

  • Copilăria mijlocie — intervalul de dezvoltare dintre aproximativ 6 ani și pubertate, numit așa de psihologi pentru că stă între prima copilărie și adolescență.
  • Hărnicie versus inferioritate — etapa din teoria lui Erik Erikson în care copilul intră în societatea din afara familiei și își descoperă competența sau, dimpotrivă, un sentiment de inutilitate.
  • Funcții executive — procesele mentale care permit stăpânirea impulsurilor, ținerea informației în minte și schimbarea regulii, adică inhibiția, memoria de lucru și flexibilitatea cognitivă.
  • Valoare de sine generală — felul în care un om se apreciază în ansamblu, separat de judecățile despre abilitățile lui din domenii anume.
  • Adrenarha — maturizarea hormonală a glandelor suprarenale din copilăria mijlocie, văzută de unii cercetători ca mecanism de fond al schimbărilor din acești ani.

Ce rămâne

Între 6 și 12 ani, copilul intră în lumea din afara familiei și primește de la ea, zi de zi, o măsură a ceea ce poate. Mintea lui câștigă stăpânire de sine, imaginea despre sine se împarte pe domenii și se apropie de ce văd adulții, iar stima de sine crește în medie. Prietenia și comparația cu ceilalți devin, în acești ani, două lumi în care se hotărăște dacă un copil se simte în stare.

Întrebarea pentru tine: Ce ai aflat despre tine, între șase și doisprezece ani, că poți face?