Între zece și optsprezece ani, timpul pe care un copil îl petrece cu familia scade, în medie, la mai puțin de jumătate. Ușa camerei rămâne mai des închisă, răspunsurile la cină se scurtează la „bine” și „nimic”, iar viața de zi cu zi a copilului se mută în locuri și conversații la care părinții nu mai au acces.

Pentru mulți părinți, schimbarea vine ca o pierdere bruscă. Psihologia dezvoltării o descrie de peste o jumătate de secol ca pe o etapă cu logica ei. Cercetarea din ultimele decenii a adăugat cifre: cât timp petrec adolescenții cu familia, ce aleg să povestească, ce se schimbă în creierul lor și cât de prudent trebuie citite aceste date.

O a doua naștere, de data aceasta psihologică

Psihanalistul Peter Blos a dat în 1967 un nume mișcării prin care adolescentul se desprinde de părinți. Articolul lui, publicat în The Psychoanalytic Study of the Child, se numea „Al doilea proces de individuare al adolescenței” [1].

Titlul conține o idee întreagă. Prima individuare se petrece în copilăria timpurie, când copilul mic descoperă că e o ființă separată de mama lui. A doua vine în adolescență, când tânărul își construiește o viață interioară proprie, cu gânduri, gusturi și loialități pe care nu le mai împarte automat cu familia. Psihologii numesc procesul acesta separare-individuare.

Teoria lui Blos vine din psihanaliză, cu limbajul ei. Cercetarea ulterioară a pus întrebări mai simple, care se pot măsura: cât timp petrec adolescenții cu părinții, despre ce vorbesc cu ei, ce le ascund. Răspunsurile confirmă, în linii mari, mișcarea descrisă de Blos și îi adaugă nuanțe importante.

Timpul cu familia scade de la 35% la 14%

Cel mai cunoscut studiu despre timpul petrecut de adolescenți cu familia a fost condus de psihologul Reed Larson.

Context: Larson și colegii săi au urmărit 220 de tineri albi din clasa muncitoare și din clasa de mijloc, din clasa a cincea până în clasa a douăsprezecea, adică de la aproximativ zece la optsprezece ani. Tinerii au raportat ce făceau, cu cine erau și cum se simțeau în 16.477 de momente alese la întâmplare din viața lor. Timpul petrecut cu familia a scăzut de la 35% la 14% din orele de veghe. Studiul a apărut în 1996 în Developmental Psychology [2].

Cifra aceasta a făcut carieră, iar Larson a numit fenomenul „dezangajare”. Partea mai puțin citată a studiului e la fel de importantă. Titlul lucrării vorbea despre dezangajare și transformare, iar a doua jumătate a cuvântului descrie ce se întâmplă în timpul rămas.

Context: În același studiu, timpul petrecut vorbind între patru ochi cu un părinte a rămas stabil de-a lungul adolescenței. Conversațiile despre relații și probleme interpersonale au devenit mai frecvente, mai ales la fete. Adolescenții mai mari se vedeau tot mai des ca fiind cei care conduc interacțiunea din familie. După o scădere la începutul adolescenței, emoțiile trăite de tineri în timpul petrecut cu familia au devenit din nou mai pozitive. Scăderea timpului cu familia s-a legat de oportunitățile și de atracția experiențelor din afara ei, iar conflictele din interiorul familiei au rămas în afara explicației [2].

Tabloul care rezultă are mai multe straturi. Adolescentul petrece mai puțin timp în sufragerie, iar orele de stat de vorbă între patru ochi rămân aceleași. Subiectele devin mai personale. Iar spre sfârșitul liceului, timpul petrecut cu familia devine, pentru mulți tineri, din nou mai plăcut.

Părinții află ce copilul alege să le spună

Multă vreme, psihologii au presupus că părinții știu ce fac adolescenții lor pentru că îi supraveghează. Doi cercetători suedezi au pus ipoteza la încercare.

Context: Håkan Stattin și Margaret Kerr au studiat 703 adolescenți de 14 ani și pe părinții lor, în centrul Suediei. Ei au observat că măsurile obișnuite ale „supravegherii parentale” arătau, de fapt, cât știu părinții, fără să spună de unde. Cunoștințele părinților veneau în principal din ce le povesteau de bunăvoie copiii. Dezvăluirea venită de la copil a fost cel mai strâns legată de comportamentele problematice, la ambele sexe, în relatările copiilor și ale părinților deopotrivă. Lucrarea a apărut în 2000 în Child Development [3].

Studiul a mutat atenția de pe ochii părintelui pe vocea copilului. Ce știe un părinte despre viața unui adolescent de paisprezece ani depinde, în primul rând, de ce alege adolescentul să-i povestească.

Mișcarea aceasta începe mai devreme decât adolescența. Un studiu pe 198 de familii cu copii de aproximativ opt și unsprezece ani arăta deja că părinții știu mai multe despre copilul mai mic decât despre cel mai mare [4]. Lumea copilului se lărgește treptat încă din anii de școală, descriși în textul despre anii în care un copil învață că poate.

Tăcerea are o curbă, diferită la fete și la băieți

Dacă dezvăluirea contează atât de mult, întrebarea firească este cum se schimbă ea de-a lungul adolescenței. Loes Keijsers și François Poulin au urmărit-o ani la rând.

Cei doi cercetători au urmărit 390 de adolescenți canadieni de la 12 la 19 ani și au măsurat comunicarea cu părinții despre ce fac tinerii când nimeni nu-i supraveghează. La fete, comunicarea cu părinții a scăzut la începutul adolescenței: părinții întrebau mai puțin, fetele povesteau mai puțin și țineau mai multe secrete. La mijlocul adolescenței, comunicarea s-a intensificat din nou, cu mai multe întrebări, mai multe confidențe și mai puține secrete. La băieți, dezvăluirea a scăzut la începutul adolescenței, iar secretele și întrebările părinților au rămas stabile. Controlul exercitat de părinți a scăzut constant între 14 și 19 ani, la ambele sexe [5].

Rezultatul dă o formă tăcerii unui adolescent de treisprezece ani. Pentru multe fete, ea marchează o fază, urmată de o revenire. Pentru băieți, curba e mai plată, iar scăderea de la început rămâne în date pe tot parcursul adolescenței. În ambele cazuri, datele descriu medii, iar drumul unei familii anume poate arăta altfel.

O situație, imaginată: o mamă o întreabă pe fiica ei de treisprezece ani cum a fost la școală și primește un „normal” fără ridicarea privirii din telefon. Trei ani mai târziu, aceeași fată se așază seara pe marginea patului și povestește o oră despre o prietenă care a dezamăgit-o. Mama nu știe ce s-a schimbat între timp. În datele lui Keijsers și Poulin, scena aceasta are forma unei curbe în U.

Creierul adolescentului, citit cu prudență

În ultimele două decenii, explicațiile despre adolescență trec tot mai des prin creier. Imaginile de neuroștiință au dat cercetătorilor un limbaj nou și au intrat repede în cultura populară.

Context: Psihologul Laurence Steinberg a propus în 2008, în Developmental Review, un model în care asumarea riscurilor crește din copilărie spre adolescență din cauza unor schimbări legate de pubertate în sistemul socio-emoțional al creierului, care sporesc căutarea recompensei, mai ales în prezența celor de aceeași vârstă. Asumarea riscurilor scade apoi spre vârsta adultă, pe măsură ce se maturizează sistemul de control cognitiv. Cele două schimbări urmează calendare diferite, iar mijlocul adolescenței devine astfel, în modelul lui, o perioadă de vulnerabilitate sporită la comportamente riscante [6].

B. J. Casey, Rebecca Jones și Todd Hare au descris în același an un tablou asemănător: în adolescență, sistemele de recompensă răspund foarte puternic la stimulente, în timp ce sistemele de control al impulsurilor sunt încă relativ imature [7]. Modelul acesta, numit al „sistemelor duale”, propune o explicație pentru greutatea pe care o capătă prietenii și pentru atracția vieții din afara casei.

Modelul a primit și critici serioase. Jennifer Pfeifer și Nicholas Allen au scris în 2012, în Trends in Cognitive Sciences, că dovezi recente nu se potrivesc cu el și că diferențele de dezvoltare în funcționarea creierului sunt mai complexe decât lasă să se vadă împărțirea în două sisteme. Ei au cerut modele noi, construite pe rețele, care să urmărească în timp legătura dintre structură, funcție și comportament [8].

Din dezbaterea aceasta rămâne o formulare prudentă: în anii aceștia, sistemele care răspund la recompense și la prezența prietenilor se schimbă repede, capacitatea de autocontrol continuă să se maturizeze în adolescență și la începutul vârstei adulte, iar diferențele de la un tânăr la altul sunt mari [6][7][8]. Felul în care se încheie maturizarea aceasta în deceniul următor e subiectul textului despre deceniul în care se formează adultul.

Ce se întâmplă, de fapt, în anii aceștia

Puse cap la cap, datele descriu o mișcare cu mai multe fețe. Adolescentul își construiește o viață interioară separată, pe care psihanaliza a numit-o a doua individuare [1]. Timpul petrecut cu familia scade puternic, atras de lumea din afară, iar conversațiile între patru ochi rămân [2]. Ce știu părinții depinde tot mai mult de ce aleg tinerii să spună [3], iar dorința de a spune scade la începutul adolescenței și, la multe fete, revine la mijlocul ei [5]. În paralel, creierul trece prin schimbări care fac prietenii și noutatea foarte atrăgătoare, într-un ritm care diferă mult de la un tânăr la altul [6][8].

Datele descriu tăcerea unui adolescent ca pe o etapă dintr-o relație care se reorganizează: același copil, cu o viață interioară tot mai a lui, care, în medie, continuă să stea de vorbă cu părinții în orele rămase. Felul în care se schimbă un om are, în adolescență, una dintre cele mai vizibile forme ale sale.

Cine se recunoaște în paginile acestea și simte că îl apasă poate vorbi cu un psihoterapeut sau cu medicul de familie.

Termenii din text

  • Separare-individuare — procesul prin care un om își construiește o identitate proprie, distinctă de a părinților; Peter Blos a descris adolescența ca pe a doua etapă a acestui proces.
  • Dezangajare și transformare — termenii folosiți de Reed Larson pentru scăderea timpului petrecut cu familia în adolescență și pentru schimbarea calității timpului rămas.
  • Dezvăluire de sine — informația pe care un copil o împărtășește de bunăvoie părinților despre viața lui, principala sursă a ceea ce știu părinții, după Stattin și Kerr.
  • Modelul sistemelor duale — explicația potrivit căreia, în adolescență, sistemele de recompensă ale creierului se maturizează mai repede decât cele de control, discutată și criticată în cercetarea recentă.

Ce rămâne

Timpul petrecut de un adolescent cu familia scade de la aproximativ o treime la o șeptime din orele de veghe, iar conversațiile între patru ochi cu părinții rămân. Ce știu părinții vine mai ales din ce aleg copiii să povestească, iar această dorință scade la începutul adolescenței și, la multe fete, revine apoi. Creierul adolescentului se schimbă repede, iar cercetătorii discută încă cel mai potrivit fel de a descrie aceste schimbări.

Întrebarea pentru tine: Ce ai ales să nu le spui părinților tăi la paisprezece ani, și ce ai ales totuși să le spui?