În anul 2000, un psiholog american a propus un nume pentru o vârstă pe care toată lumea o trăia și pe care nimeni n-o numise încă. Jeffrey Jensen Arnett a numit-o „vârsta adultă emergentă” și a așezat-o între sfârșitul adolescenței și mijlocul celui de-al treilea deceniu de viață [1].

Ideea a prins repede, pentru că descria ceva ce părinții, profesorii și tinerii înșiși observau de ani buni. Între 20 și 30 de ani, un om se mută, schimbă orașe, prieteni, iubiri și planuri, se întreabă cine este și pe cine vrea lângă el. Pe dinafară, deceniul arată ca o succesiune de începuturi. Pe dinăuntru, cercetarea găsește câteva procese lente și stabile, care fac din acești ani perioada în care se formează adultul.

Un psiholog a dat nume anilor dintre 18 și 25

Arnett pornea de la o observație demografică. În a doua jumătate a secolului XX, în țările industrializate, vârsta la care tinerii se căsătoreau, deveneau părinți și se stabileau într-un loc crescuse mult. Între adolescență și viața adultă se deschisese o perioadă nouă, lungă, cu reguli proprii.

Context: În articolul „Emerging adulthood: A theory of development from the late teens through the twenties”, publicat în 2000 în American Psychologist, Arnett propunea o perioadă distinctă de dezvoltare, cu accent pe vârstele 18–25. El argumenta că perioada se deosebește de adolescență și de vârsta adultă tânără prin trei lucruri: demografic, prin felul în care tinerii se percep pe ei înșiși și prin explorarea identității. Tot el preciza că perioada există numai în culturile care le dau tinerilor un timp lung de explorare a rolurilor [1].

În anii următori, Arnett și colegii lui au rezumat vârsta adultă emergentă în cinci trăsături. Este vârsta explorărilor de identitate, vârsta instabilității, vârsta centrată pe sine, vârsta în care omul se simte „între” și vârsta posibilităților. Majoritatea tinerilor din această perioadă spun că au lăsat adolescența în urmă și că încă nu se simt pe deplin adulți [2].

Sentimentul acesta de „între” explică mult din nesiguranța deceniului. Un om de 23 de ani poate lua singur decizii mari și, în aceeași săptămână, poate să se simtă copil în bucătăria părinților. Ambele senzații sunt corecte. Ele descriu o vârstă în care rolurile de adult se adună treptat, pe rând, în ritmuri diferite.

Arnett a revenit asupra temei în 2007, când a întrebat dacă perioada aceasta e trăită, în general, bine sau rău. Răspunsul lui: pentru cei mai mulți e o perioadă în mare parte pozitivă, cu provocări de dezvoltare și cu diferențe foarte mari între oameni, iar o parte dintre tineri trec prin probleme serioase [3]. Media ascunde, și aici, drumuri foarte diferite.

Tinerii din România pleacă de acasă la 27 de ani

Plecarea din casa părinților e unul dintre puținele repere ale deceniului care se pot măsura precis. Eurostat o urmărește anual, în toate țările Uniunii Europene.

Context: Potrivit Eurostat, în 2024 tinerii din Uniunea Europeană au plecat din casa părinților la o vârstă medie estimată de 26,2 ani, față de 26,3 în 2023. Diferențele dintre țări sunt mari: cele mai mari vârste medii s-au înregistrat în Croația (31,3 ani), Slovacia (30,9), Grecia (30,7), Italia (30,1) și Spania (30,0), iar cele mai mici în Finlanda (21,4), Danemarca (21,7) și Suedia (21,9) [4].

În România, vârsta medie estimată de plecare din casa părinților a fost de 27,3 ani în 2024, peste media europeană. Diferența dintre sexe e de aproape patru ani și jumătate: tinerele au plecat în medie la 25,0 ani, tinerii la 29,5 ani [5].

Cifrele acestea completează observația lui Arnett despre cultură. Un tânăr din Suedia și unul din Croația pot avea aceeași vârstă și două decenii foarte diferite. Primul își face de la 21 de ani o viață într-o casă a lui, al doilea trăiește o bună parte din tinerețe sub același acoperiș cu părinții. Explorarea identității are loc în ambele cazuri, în decoruri diferite și cu alt fel de apropiere de familie. Pentru cine vrea să înțeleagă cum începe distanțarea de părinți, anii adolescenței sunt descriși în textul despre adolescentul care nu mai vorbește cu părinții.

Personalitatea se așază mai repede în tinerețe

Una dintre cele mai solide constatări ale psihologiei personalității privește chiar acest deceniu. Trăsăturile unui om se schimbă toată viața, iar cea mai mare parte a schimbării medii se petrece între 20 și 40 de ani.

Context: Brent Roberts, Kate Walton și Wolfgang Viechtbauer au publicat în 2006, în Psychological Bulletin, o meta-analiză a studiilor longitudinale, cele care urmăresc aceiași oameni în timp, pe 92 de eșantioane. Dominanța socială (o fațetă a extraversiunii), conștiinciozitatea și stabilitatea emoțională cresc în medie de-a lungul vieții, mai ales la vârsta adultă tânără, între 20 și 40 de ani. Schimbările au fost mai mari în studiile de durată mai lungă și la generațiile mai tinere [6].

Într-o sinteză din 2008, Roberts și Daniel Mroczek au tradus constatarea în limbaj obișnuit: odată cu vârsta, oamenii devin în medie mai încrezători, mai calzi, mai stăpâni pe sine și mai echilibrați emoțional, iar schimbările acestea sunt cele mai pronunțate între 20 și 40 de ani [7].

De ce tocmai atunci? Un studiu din 2013 a căutat răspunsul la scară mondială. Wiebke Bleidorn și colegii ei au analizat datele a 884.328 de tineri adulți din 62 de țări, strânse printr-un chestionar online, și au găsit aceeași maturizare a personalității peste tot: oamenii devin, în medie, mai agreabili, mai conștiincioși și mai stabili emoțional, cu diferențe culturale semnificative de ritm. În culturile în care tinerii preiau mai devreme responsabilitățile rolurilor de adult, maturizarea personalității apare mai devreme [8]. Rezultatul susține ideea că rolurile asumate, relația stabilă, grija pentru cineva, obligațiile față de o comunitate, modelează treptat felul de a fi al unui om.

Pentru omul de 25 de ani, constatarea are o latură liniștitoare. Stabilitatea emoțională crește, în medie, tocmai în acești ani, iar neliniștea de la începutul deceniului are de partea ei timpul [6]. Felul de a fi al unui om continuă să se formeze și după ce actele îl declară adult de mult.

Creierul „matur la 25” e o jumătate de adevăr

Puține idei despre tinerețe au circulat mai mult în ultimii ani decât aceea că creierul se maturizează la 25 de ani. Ea pornește de la date reale și a căpătat, pe drum, o precizie pe care cercetarea n-o susține.

Institutul Național de Sănătate Mintală din Statele Unite (NIMH) scrie, într-un material de informare despre creierul adolescenților, că acesta își termină dezvoltarea și maturizarea la mijlocul sau spre sfârșitul celui de-al treilea deceniu de viață, iar cortexul prefrontal, zona din spatele frunții, este una dintre ultimele părți care se maturizează [9].

Formularea NIMH vorbește despre un interval, „mijlocul sau sfârșitul” deceniului. Cifra rotundă de 25 e o simplificare a acestui interval, ușor de ținut minte și de repetat. Neurocercetătoarea Leah Somerville a atras atenția în 2016, în revista Neuron, că dovezile despre maturizarea creierului în adolescență și după ea sunt invocate tot mai des în discuțiile publice și că specialiștii au încă de lămurit ce înseamnă maturizarea creierului, cum se măsoară și cum se explică precis publicului larg [10].

Varianta prudentă sună așa: creierul continuă să se schimbe în anii douăzeci, regiunile lui se maturizează în ritmuri diferite, iar schimbarea continuă, sub alte forme, toată viața. Ziua de 25 de ani e o zi de naștere obișnuită.

Anii pe care memoria îi păstrează cel mai bine

Mai există o măsură a importanței acestui deceniu, una care se vede abia mult mai târziu. Când oamenii de vârstă mijlocie și vârstnici sunt rugați să-și amintească viața, amintirile lor se adună într-un anumit interval.

Context: O analiză sistematică publicată în 2018 în PLOS ONE de Khadeeja Munawar, Sara Kuhn și Shamsul Haque a reunit 68 de studii cantitative, selectate din 523, despre „cocoașa reminiscenței”: tendința oamenilor de vârstă mijlocie și a vârstnicilor de a accesa mai multe amintiri personale din perioada dintre aproximativ 10 și 30 de ani, interval valabil și pentru amintirile despre evenimente importante [11].

Anii dintre 20 și 30 sunt, prin urmare, anii la care un om se întoarce cel mai des când își povestește viața. Prima casă, prima prietenie de adult, prima pierdere care contează, primul drum făcut singur rămân repere. Deceniul care pare nesigur în timp ce e trăit devine, privit de la distanță, unul dintre cele mai pline capitole ale autobiografiei.

O situație, imaginată: o femeie de 27 de ani își mută lucrurile pentru a treia oară în patru ani. Printre cutii găsește un caiet din primul an de facultate, cu planuri pe care nu le mai recunoaște. Privit cu ochii cercetării, caietul arată o identitate în lucru, care s-a încercat în câteva forme până și-a găsit-o pe a ei.

Ce se formează în anii aceștia

Puse cap la cap, studiile schițează câteva mișcări ale deceniului. Identitatea se caută prin încercări, mutări și roluri provizorii, iar sentimentul de a fi „între” e comun [1][2]. Plecarea de acasă are loc la vârste foarte diferite de la o țară la alta, iar în România la aproximativ 27 de ani [4][5]. Personalitatea se așază, în medie, spre mai mult echilibru și mai multă grijă față de ceilalți, cu atât mai devreme cu cât rolurile de adult vin mai devreme [6][8]. Creierul continuă să se maturizeze în acești ani, fără un prag fix [9][10]. Iar memoria va păstra deceniul cu o claritate aparte [11].

Nesiguranța acestor ani are, în lumina datelor, un sens: ea însoțește o perioadă în care un om se încearcă pe sine. Ce urmează, la 40 de ani, are alte teme, descrise în textul despre mijlocul vieții, iar mecanismul general al schimbării e explicat pe larg în articolul despre cum se schimbă un om.

Cine se recunoaște în paginile acestea și simte că îl apasă poate vorbi cu un psihoterapeut sau cu medicul de familie.

Termenii din text

  • Vârsta adultă emergentă — perioada dintre sfârșitul adolescenței și mijlocul celui de-al treilea deceniu, propusă de Jeffrey Arnett în 2000 ca etapă distinctă de dezvoltare.
  • Maturizarea personalității — tendința medie a oamenilor de a deveni, la vârsta adultă tânără, mai stabili emoțional, mai conștiincioși și mai încrezători.
  • Meta-analiză — metodă care reunește statistic rezultatele mai multor studii pe aceeași întrebare.
  • Cortex prefrontal — zona creierului din spatele frunții, una dintre ultimele care se maturizează.
  • Cocoașa reminiscenței — tendința oamenilor maturi și vârstnici de a-și aminti mai multe evenimente personale din perioada dintre aproximativ 10 și 30 de ani.

Ce rămâne

Deceniul dintre 20 și 30 de ani are un nume în psihologie, vârsta adultă emergentă, și o trăsătură pe care o recunosc cei mai mulți tineri: senzația că nu mai sunt adolescenți și încă nu sunt pe deplin adulți. În acești ani personalitatea se așază mai mult decât în orice altă perioadă, cu atât mai devreme cu cât rolurile de adult vin mai devreme. Creierul se maturizează treptat, fără o zi anume, iar memoria păstrează anii aceștia cu o claritate pe care puține alte perioade o au.

Întrebarea pentru tine: Ce ai încercat între 20 și 30 de ani și ce a rămas din încercarea aceea în felul în care ești azi?