Un fost sclav care ținea școală într-un oraș de pe coasta Greciei își începea manualul cu o frază pe care cititorii o repetă de aproape două mii de ani. În traducerea folosită de Internet Encyclopedia of Philosophy, fraza sună așa: „Some things are up to us and some things are not up to us”, adică unele lucruri țin de noi, altele nu [3]. Omul se numea Epictet, iar orașul era Nicopolis, în Epir [2][3].

Fraza aceasta a ajuns în cărți de dezvoltare personală și în literatura despre psihoterapie [9]. Ea vine dintr-o școală de filosofie cu o teorie întreagă despre om, despre emoții și despre felul în care cineva ajunge, cu timpul, altfel decât era. Pentru stoici, schimbarea unui om avea un loc precis: judecățile lui. Și avea un instrument: exercițiul de fiecare zi.

O școală născută sub un portic

Școala stoică a fost fondată în jurul anului 300 înainte de Hristos, la Atena, de Zenon din Citium [1]. Numele vine de la porticul pictat din agora ateniană, stoa poikile, unde predau primii ei filosofi [1]. Din primele secole s-au păstrat doar fragmente. Operele complete care au ajuns până la noi aparțin autorilor din epoca imperială romană: Seneca, Epictet și Marcus Aurelius [1].

Context: Doctrina stoică pornea de la o teză severă: doar virtutea e un bine, pentru că doar ea face viața unui om să meargă bine [1]. Sănătatea, banii, reputația erau socotite „indiferente”. Emoțiile tulburătoare, numite pasiuni, erau descrise ca judecăți greșite, în care omul ia un lucru indiferent drept bun sau rău [1]. Înțeleptul desăvârșit, cel care judecă mereu corect, era o figură aproape ideală: nici conducătorii școlii nu pretindeau că au ajuns acolo [1].

Teza aceasta are o consecință pentru tema schimbării. Dacă emoțiile care îl răvășesc pe om sunt judecăți, atunci ele pot fi examinate, puse la îndoială și, cu timpul, corectate. Schimbarea omului devine, în limbajul stoicilor, o schimbare a felului în care judecă.

Ce ține de noi

Epictet s-a născut în anii 50 după Hristos, la Hierapolis, în Asia Mică, și a trăit o parte din viață ca sclav al lui Epafrodit, un înalt funcționar de la curtea lui Nero [2]. Încă din anii de sclavie a studiat filosofia cu Musonius Rufus, iar mai târziu, ca om liber, și-a deschis propria școală la Nicopolis, unde a predat până la moartea sa, în jurul anului 135 [2][3]. Textele care îi poartă învățătura au fost scrise de elevul său Arrian: Diatribele și Manualul, numit în greacă Encheiridion, un rezumat scurt al acestora [2][3].

Prima frază a Manualului desparte lumea în două. De noi țin opiniile, impulsurile și dorințele noastre; trupul, averea și reputația nu țin de noi [3]. Cercetătorii numesc azi această împărțire dihotomia controlului. Centrul ei e ceea ce Epictet numea prohairesis, capacitatea omului de a alege [2][3].

Context: În psihologia stoică, omul primește tot timpul impresii, în greacă phantasiai, adică felul în care lucrurile i se înfățișează. Lui îi rămâne să le dea sau să le refuze asentimentul, să accepte sau să respingă ce i se pare [2][3]. Epictet își învăța elevii să cerceteze o impresie înainte să o accepte [3]. Pentru el, aici se afla locul în care un om se poate schimba.

Ideea a fost rezumată în multe feluri de-a lungul secolelor. Una dintre formulele cele mai citate din Manual pune tulburarea oamenilor pe seama părerilor lor despre lucruri [9]. O lovitură a sorții rămâne ce este, iar felul în care omul o judecă poate fi lucrat. De aici vine și ambiția stoică: omul se schimbă lucrând la ce ține de el, iar restul îl primește.

Atenția, cel mai prețios obicei

Dacă judecățile sunt locul schimbării, atenția e paza lor. Epictet îi dedică o diatribă întreagă, a douăsprezecea din cartea a patra, intitulată în traducerea engleză din 1916 „Despre atenție” [4]. Titlul grec e Peri prosochēs, de la prosoche, atenția [5]. Un studiu apărut în 2026 în revista braziliană Prometeus, care traduce diatriba și tipărește alături textul grec, o descrie drept cel mai apăsat text al lui Epictet despre importanța atenției și cel mai vechi tratat occidental păstrat pe această temă [5].

Diatriba pornește de la o observație de zi cu zi. Când omul își slăbește puțin atenția, spune Epictet, să nu creadă că o va putea relua oricând dorește [4]. Neatenția devine obicei, iar amânarea ei devine și ea obicei, până când viața liniștită pe care omul și-o propune ajunge mereu împinsă pe mâine [4]. Epictet numește obiceiul de a nu fi atent cel mai rău dintre toate [5].

Pierre Hadot, istoricul francez al filosofiei antice, mergea și mai departe: pentru el, atenția era atitudinea spirituală fundamentală a stoicului, iar autorul studiului din Prometeus îi dă dreptate [5]. Schimbarea, în această lectură, se petrece în clipele obișnuite, în care omul își dă seama ce gândește înainte să reacționeze.

Seneca, seara, cu ziua în față

Lucius Annaeus Seneca a trăit între aproximativ anul 1 înainte de Hristos și anul 65 și a fost profesorul lui Nero în adolescență, apoi sfetnicul lui după urcarea pe tron, în 54 [6]. A lăsat o operă întinsă, în care scrisoarea, forma pe care a dus-o cel mai departe, ocupă locul cel mai important [6].

Pentru tema schimbării, cel mai cunoscut pasaj al lui Seneca se află în cartea a treia a tratatului Despre mânie. Acolo el le povestește cititorilor cum își examinează, în fiecare seară, ziua care a trecut [6]. Gestul acesta mic, repetat zilnic, a devenit una dintre imaginile cele mai durabile ale filosofiei stoice ca practică. Revista a urmărit forma lui zilnică, alături de alte practici ținute o viață, în Ce înseamnă să practici ceva toată viața.

Context: Seneca are și un cuvânt pentru omul aflat pe drum. Îl numește proficiens, cel care înaintează: omul care încearcă serios să-și miște felul de a trăi spre idealul înțeleptului [6]. Figura aceasta e importantă, pentru că pune accentul pe progres. Înțelepciunea deplină rămâne un ideal; mulți pot deveni, încet, mai buni decât au fost [1][6].

Un împărat care își scria lui însuși

Marcus Aurelius s-a născut în 121 și a domnit ca împărat între 161 și moartea sa, în 180 [7]. Cartea pe care o știm drept Meditații a primit titlul acesta de la un editor modern; un episcop din secolul al X-lea o numea „scrierile către sine”, ta eis heauton [7]. Cel puțin o parte din ea a fost scrisă în ultimii ani ai campaniilor militare, iar întreaga carte a fost scrisă de împărat pentru sine [7].

Pierre Hadot a dedicat Meditațiilor o carte, Citadela interioară, tradusă în engleză în 2001 la Harvard University Press. Prezentarea editurii o descrie ca pe o lucrare scrisă de împărat pentru propria călăuzire și îl numește pe Marcus discipol al lui Epictet [8]. Hadot citește Meditațiile prin cele trei discipline ale lui Epictet: a dorinței, a acțiunii și a asentimentului [3][7]. Disciplina dorinței privește ce socotește omul a fi binele său, cea a acțiunii privește rolurile și datoriile lui față de ceilalți, cea a asentimentului privește judecarea corectă a impresiilor [3].

Citite așa, Meditațiile sunt caietul de exerciții al unui om care încerca să se schimbe în timp ce conducea un imperiu. Repetițiile, îndemnurile pe care și le adresează, revenirea la aceleași idei au rostul unui antrenament.

Filosofia ca mod de viață

Hadot a numit aceste practici „exerciții spirituale” și a arătat că, pentru filosofii antici, filosofia era un fel de a vedea și de a fi în lume [10]. Intrarea despre Seneca din Stanford Encyclopedia of Philosophy notează că Hadot găsește astfel de exerciții în filosofia stoică romană, legate de examinarea de sine [6]. Ideea că un om se poate forma prin exercițiu are o istorie lungă, pe care revista o urmărește în Scurtă istorie a ideii că un om se poate schimba.

Stoicii aveau și un cuvânt pentru antrenamentul acesta: askesis, exercițiul pe care îl face cel aflat pe drum ca să se apropie de înțelept [3]. Cuvântul înseamnă, la bază, antrenament, iar imaginea se potrivește: schimbarea stoică se construiește prin repetiție, ca forța unui sportiv.

De la Epictet la cabinetul de terapie

În a doua jumătate a secolului XX, ideile stoice au cunoscut o renaștere a interesului în filosofie [1]. Au intrat și într-un loc neașteptat, psihoterapia. Un articol de sinteză publicat în 2023 în Neurological Sciences de Andrea Cavanna și colegii lui arată că filosofia stoică are numeroase paralele cu intervențiile terapiei cognitiv-comportamentale [9]. Principiul acestor terapii, că felul în care interpretăm evenimentele ne influențează trăirile, e urmărit de autori până la Manualul lui Epictet [9].

Context: Potrivit lui Cavanna și colegilor săi, Albert Ellis, fondatorul terapiei raționale emotive și comportamentale, și Aaron Beck, fondatorul terapiei cognitiv-comportamentale, au recunoscut explicit stoicismul drept precursorul filosofic al abordărilor lor [9]. Aceiași autori compară practica stoică a atenției, concentrarea pe clipa prezentă, cu tehnicile moderne de atenție conștientă [9].

Legătura aceasta e o filiație de idei. Terapiile cognitive au preluat din stoicism observația despre puterea judecăților și au construit pe ea metode clinice, testate cu instrumentele psihologiei moderne. Restul edificiului stoic, cu teza că doar virtutea e un bine și cu idealul înțeleptului, a rămas în filosofie [1]. Cine citește azi un stoic citește un autor de etică, cu o viziune întreagă despre ce înseamnă o viață bună.

Ce rămâne azi din stoici

Stoicii au propus o teorie coerentă despre cum se schimbă un om. Locul schimbării sunt judecățile, paza ei e atenția, iar instrumentul ei e exercițiul repetat, seară de seară, ca la Seneca, sau pagină de pagină, ca la Marcus Aurelius. Ideea apropie stoicismul de felul în care descrie azi psihologia schimbarea, pas cu pas și cu reveniri, temă pe care revista o tratează în Cum se schimbă un om, de fapt.

Teoria lor are și asprimea ei. Împărțirea între ce ține de noi și ce nu ține de noi e mai ușor de scris decât de trăit, iar stoicii știau asta: nici conducătorii școlii nu se socoteau înțelepți [1]. Poate de aceea au lăsat în urmă mai ales caiete, scrisori și notițe de curs, texte ale unor oameni aflați pe drum.

Termenii din text

  • Dihotomia controlului — împărțirea lui Epictet între lucrurile care țin de noi (opinii, impulsuri, dorințe) și cele care nu țin de noi.
  • Prohairesis — la Epictet, capacitatea omului de a alege și de a-și da sau refuza acordul față de impresii.
  • Prosoche — atenția, în greacă; la Epictet, vegherea continuă asupra propriilor judecăți.
  • Asentiment — acordul pe care omul îl dă sau îl refuză unei impresii, în psihologia stoică.
  • Proficiens — la Seneca, omul care înaintează, care își mută serios viața spre idealul înțeleptului.

Ce rămâne

Pentru stoici, un om se schimbă prin judecățile lui, iar judecățile se lucrează prin atenție și exercițiu zilnic. Epictet, Seneca și Marcus Aurelius au lăsat texte care arată acest lucru în practică, de la examenul de seară la caietul unui împărat. Terapiile cognitive au recunoscut în ei un precursor, iar restul viziunii lor despre viața bună a rămas o propunere de filosofie.

Întrebarea pentru tine: Dintre lucrurile care te-au tulburat azi, care ținea de tine și care nu?