Cu mai bine de două mii trei sute de ani în urmă, Aristotel a scris o frază pe care se sprijină, până azi, orice discuție despre schimbarea unui om: devenim drepți făcând fapte drepte. În traducerea engleză clasică a lui W. D. Ross, „we become just by doing just acts” [2]. Fraza conține deja o întreagă teorie. Caracterul se face, iar materialul din care se face sunt faptele repetate.

Ideea că un om se poate schimba pe sine pare azi de la sine înțeleasă. Ea are însă o istorie lungă, cu mai multe straturi. Fiecare epocă a pus întrebarea în alți termeni: prin ce se schimbă un om, cât de mult, cu ajutorul cui și până la ce vârstă. Firul acesta trece prin cinci momente, de la Atena antică la laboratorul neurologului, și arată cum s-a îmbogățit, de la un secol la altul, o idee simplă.

Aristotel: caracterul se face prin repetare

În Etica nicomahică, Aristotel desparte două feluri de virtute. Virtutea intelectuală se naște și crește mai ales prin învățătură. Virtutea etică, cea a caracterului, vine din obișnuință: „moral virtue comes about as a result of habit” [2]. Imediat după aceea, el adaugă o precizare decisivă: virtuțile apar în noi „neither by nature nor contrary to nature”, adică nici de la natură, nici împotriva ei [2]. Natura ne dă capacitatea, iar obișnuința o duce la capăt.

Context: Richard Kraut, autorul intrării despre etica lui Aristotel din Stanford Encyclopedia of Philosophy, rezumă virtutea etică drept o dispoziție indusă de obiceiuri, care ne face să avem trăirile potrivite [1]. Grecii numeau o asemenea dispoziție stabilă hexis. Kraut arată că, pentru Aristotel, o formă elementară de virtute etică apare încă din copilărie, când suntem puși în mod repetat în situații care cer gesturile și emoțiile potrivite [1].

Teoria lui Aristotel are două consecințe care au rămas în cultura europeană. Prima: schimbarea cere timp și repetare, fiindcă un caracter se construiește din mii de fapte mici. A doua: educația din copilărie contează enorm. Aristotel le cerea ascultătorilor lui să fi fost deja crescuți în obiceiuri bune înainte de a studia etica [1]. Kraut adaugă că, la Aristotel, virtutea etică se desăvârșește abia împreună cu înțelepciunea practică [1]. Omul se schimbă, așadar, prin ce face și prin felul în care învață să judece ce face.

Augustin: schimbarea care răstoarnă o viață

Șapte secole mai târziu, la sfârșitul secolului al IV-lea, Augustin scria cartea care avea să dea Occidentului un al doilea model al schimbării. Confesiunile, scrise în jurul anilor 396–400, sunt descrise de Christian Tornau, în Stanford Encyclopedia of Philosophy, drept filosofie sub forma autobiografiei [3]. Ele povestesc o criză care s-a încheiat în vara anului 386, când Augustin s-a convertit la un creștinism ascetic [3].

Augustin vede limpede puterea obișnuinței descrise de Aristotel și îi descrie fața întunecată. În cartea a VIII-a, el scrie că pofta lăsată liberă a devenit obicei, iar obiceiul căruia nu i s-a rezistat a devenit necesitate: „custom not resisted became necessity” [4]. Obișnuința care, la Aristotel, construiește virtutea poate construi la fel de bine o captivitate.

Context: Tornau arată că Augustin descrie, înaintea convertirii, o „voință divizată”, și insistă că ambele voințe erau ale lui [3]. În traducerea engleză a Confesiunilor, cele două voințe sunt „one old and the other new”, una veche și una nouă, aflate în luptă [4]. Obiceiurile rele, dobândite cândva de bunăvoie, deveniseră o necesitate apropiată de dependență [3].

Ieșirea din această luptă vine, în povestea lui Augustin, într-o grădină. Un glas de copil, dintr-o casă vecină, repetă „Take up and read”, „ia și citește”, Augustin deschide Scrisoarea către Romani și citește îndemnul de a se îmbrăca în Hristos [4]. Tornau descrie scena drept momentul în care voința lui e reîntregită de chemarea lui Dumnezeu [3]. Harul, în teologia lui Augustin, restaurează libertatea naturală a omului [3].

Augustin adaugă astfel ideii de schimbare două lucruri noi. Schimbarea poate fi bruscă, o răsturnare petrecută într-o după-amiază după ani de frământare. Și ea poate avea nevoie de un ajutor venit din afara omului. Modelul acesta, al convertirii, a devenit una dintre formele în care cultura europeană și-a povestit marile schimbări, inclusiv în versiunile ei laice.

Pico: omul care își alege forma

În 1486, un tânăr filosof italian, Giovanni Pico della Mirandola, a tipărit la Roma 900 de teze pe care voia să le susțină într-o dezbatere publică, și a scris un discurs care să le deschidă [5]. Brian Copenhaver, în Stanford Encyclopedia of Philosophy, amintește că discursul n-a fost niciodată rostit sau publicat de Pico și că titlul sub care îl știm, Discurs despre demnitatea omului, i-a fost dat mai târziu [5]. Papa Inocențiu al VIII-lea a condamnat 13 dintre teze, apoi întreaga colecție, iar dezbaterea n-a mai avut loc [5].

Pasajul cel mai citat din discurs pune în gura lui Dumnezeu un cuvânt adresat lui Adam. În traducerea engleză, Dumnezeu îi spune că i-a lăsat chipul nefixat: „no visage proper to yourself”, nicio înfățișare doar a lui [6]. Omul poate coborî spre formele inferioare ale vieții sau se poate ridica spre cele divine. Pico îl numește pe om „this our chameleon”, cameleonul nostru [6], și scrie că omul se modelează și se transformă pe sine: „molds, fashions and transforms himself” [6].

Context: Copenhaver avertizează că lectura obișnuită a discursului, ca manifest al libertății și demnității omului, contrazice scopul real al textului, care împinge spre o ascensiune mistică și spre renunțarea la sine [5]. În formularea lui, discursul centrat pe libertate a fost scris „by us post-Kantians”, adică de cititorii moderni ai lui Pico [5].

Avertismentul acesta face parte din istoria ideii. Imaginea omului-cameleon, care își alege forma, a devenit una dintre emblemele Renașterii tocmai fiindcă epocile de după au căutat în ea propria convingere. Ideea că omul își este propriul sculptor a circulat apoi pe cont propriu, tot mai departe de textul care i-a dat cele mai frumoase cuvinte.

Humboldt: Bildung, formarea de sine

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, ideea a primit în Germania un nume care a rămas intraductibil: Bildung. Cuvântul înseamnă deopotrivă formare, educație și cultură. Wilhelm von Humboldt i-a dat forma cea mai influentă. Pentru el, scopul adevărat al omului era cea mai înaltă și mai armonioasă dezvoltare a puterilor sale într-un întreg complet și coerent, după cum rezumă Markus Messling în Stanford Encyclopedia of Philosophy [7].

Context: Humboldt și-a formulat aceste idei în 1792, în articole și într-un manuscris despre limitele acțiunii statului, publicat abia postum, în 1851 [7]. Libertatea era, pentru el, condiția indispensabilă a formării de sine, iar formarea cerea o mare varietate de situații [7]. John Stuart Mill a pus un citat din Humboldt ca motto al eseului său Despre libertate [7].

Humboldt a dus apoi ideea în instituții. Între 1809 și 1810 a condus o reformă radicală a întregului sistem educațional prusac și a întemeiat, în 1810, Universitatea din Berlin, al cărei model a fost preluat de multe universități moderne [7]. Ideea de schimbare a omului a devenit, prin el, program de educație: o instituție pusă în slujba formării de sine. Schimbarea personală primea astfel, pentru prima dată, un cadru public și o școală.

William James: obișnuința și plasticitatea

În 1890, psihologul american William James a publicat Principiile psihologiei, iar unul dintre capitolele cărții e cel despre obișnuință, apărut întâi în Popular Science Monthly, în februarie 1887 [8]. James reia, cu limbajul fiziologiei, intuiția lui Aristotel. Obișnuința e, pentru el, un principiu fizic [9], iar materia vie, mai ales țesutul nervos, are „a very extraordinary degree of plasticity” [8].

Definiția pe care o dă plasticității e de o precizie rară: o structură „weak enough to yield to an influence”, destul de slabă ca să cedeze unei influențe, și destul de puternică încât să nu cedeze dintr-odată [8]. Aici se află întreaga dificultate a schimbării, prinsă într-o frază. Omul se poate schimba, iar schimbarea cere presiune repetată.

James trage din aceasta și concluzii mai sumbre. Obișnuința e „the enormous fly-wheel of society”, volantul uriaș al societății, care ține fiecare om pe drumul lui [8][9]. La cei mai mulți dintre noi, scria el, până la treizeci de ani caracterul s-a întărit „like plaster”, ca ipsosul [8]. De aici sfatul lui practic: sistemul nervos trebuie făcut „our ally instead of our enemy”, aliat, prin obiceiuri bune formate devreme [8].

Cei născuți de două ori

În 1901–1902, James a ținut la Edinburgh prelegerile Gifford, publicate în 1902 sub titlul Varietățile experienței religioase [9]. Aici el se întoarce la modelul lui Augustin. Russell Goodman, autorul intrării despre James din Stanford Encyclopedia of Philosophy, rezumă: unele „suflete bolnave” rămân în criză, altele își revin sau chiar triumfă, iar acestea sunt cei „twice-born”, cei născuți de două ori [9].

În capitolele despre sinele divizat și despre convertire, James vorbește, printre alții, despre Augustin, John Bunyan și Tolstoi [9]. Cele două modele ale schimbării, deprinderea lentă a lui Aristotel și răsturnarea lui Augustin, se întâlnesc astfel în opera aceluiași om. Psihologia modernă le-a moștenit pe amândouă, ca pe două drumuri posibile, fiecare cu oamenii lui.

De la obișnuință la neuroplasticitate

Cuvântul lui James a avut o viață lungă. Neurologii Giovanni Berlucchi și Henry Buchtel, într-o istorie a termenului publicată în Experimental Brain Research, îi atribuie lui James meritul de a fi folosit primul „plasticitatea” pentru schimbările din căile nervoase asociate formării obiceiurilor [10]. Eugenio Tanzi a identificat apoi legăturile dintre neuroni ca locuri posibile ale plasticității, Ernesto Lugaro a legat plasticitatea neuronală de cea sinaptică, iar Jerzy Konorski și mai ales Donald Hebb au readus teoria la sfârșitul anilor 1940 [10].

Context: Termenul de neuroplasticitate descrie azi, în cercetare, modificări măsurabile ale legăturilor dintre neuroni produse de experiență și învățare [10]. Distanța dintre o sinapsă modificată în laborator și schimbarea caracterului unui om rămâne mare, iar termenul se folosește cu prudență atunci când e vorba despre viața de zi cu zi.

Ce rămâne din istoria aceasta

Privite împreună, cele cinci momente adună o idee cu mai multe fețe. De la Aristotel vine convingerea că omul se face prin repetare. De la Augustin, că schimbarea poate fi bruscă și poate cere un ajutor din afară. De la Pico, imaginea omului care își alege forma. De la Humboldt, ideea că formarea de sine are nevoie de libertate și de instituții. De la James, avertismentul că plasticitatea scade cu anii și speranța că, totuși, sistemul nervos poate fi făcut aliat.

Cercetarea de azi a pus multe dintre aceste idei la încercare. Seria documentară britanică „Up”, care a urmărit aceiași oameni de la 7 la 70 de ani, oferă o imagine vie a acestor întrebări, prezentată în textul revistei despre serie. Stoicii, care au gândit schimbarea ca exercițiu zilnic, au și ei un text al lor, iar felul în care cercetarea descrie azi pașii schimbării e adunat în hubul ediției.

Termenii din text

  • Hexis — la Aristotel, o dispoziție stabilă a caracterului, formată prin obișnuință.
  • Convertire — schimbare profundă a orientării unei vieți, în modelul lui Augustin adesea bruscă și trăită ca o răsturnare.
  • Bildung — idealul german al formării de sine, dezvoltarea armonioasă a tuturor puterilor unui om, formulat de Wilhelm von Humboldt.
  • Plasticitate — la William James, însușirea unei structuri de a ceda unei influențe fără să cedeze dintr-odată; azi, capacitatea sistemului nervos de a se modifica prin experiență.
  • Cei născuți de două ori — expresia lui William James pentru oamenii care trec printr-o criză adâncă și ies din ea cu o viață reorganizată.

Ce rămâne

Ideea că un om se poate schimba s-a construit în straturi, de la deprinderea lui Aristotel la plasticitatea lui James. Fiecare epocă a adăugat ceva: repetarea, răsturnarea, libertatea de a-ți alege forma, școala, sistemul nervos. Cititorul de azi moștenește toate aceste straturi deodată și le poate recunoaște în propriile încercări de a se schimba.

Întrebarea pentru tine: Schimbările din viața ta au venit mai degrabă încet, din repetare, sau dintr-odată, ca o răsturnare?