„Up”: 63 de ani din viața acelorași oameni

Pe 5 mai 1964, televiziunea britanică a difuzat un program despre câțiva copii de șapte ani, aleși din colțuri foarte diferite ale Angliei [1]. Filmul se numea Seven Up! și fusese făcut de Granada Television ca episod unic, cu o idee de lucru limpede: clasa socială în care se naște un copil îi hotărăște în mare parte drumul [2]. Titlul trimitea la o maximă atribuită iezuiților, „Give me a child until he is seven…”, adică „dați-mi un copil până la șapte ani” și vă voi arăta omul [2].

Unul dintre cei doi cercetători care au ales copiii era Michael Apted, un tânăr născut în 1941 [1][2]. El s-a întors la ei la fiecare șapte ani, ca regizor, producător și voce a seriei [1]. Ultimul film făcut de el, 63 Up, a apărut în 2019; Apted a murit în 2021, la 79 de ani [5]. În 2026, regizorul Asif Kapadia a încheiat seria cu 70 Up [6][7]. Între copiii de șapte ani și bătrânii de șaptezeci sunt exact 63 de ani de viață, filmați cu răbdare, la intervale egale. Puține documente spun atât de mult despre felul în care se schimbă un om, și puține au fost certate atât de des chiar de oamenii pe care i-au arătat.

Un experiment de televiziune despre clasa socială

Copiii din 1964 au fost aleși ca să ilustreze sistemul de clase al Marii Britanii [3]. Cei mai mulți veneau din Londra, iar selecția a tras spre cele două capete ale scării sociale [2]. Mijlocul societății a avut în grup o prezență subțire.

Context: Grupul urmărit de serie are paisprezece oameni, dintre care doar patru fete [2]. Apted a recunoscut mai târziu că ar fi ales un grup mai variat dacă ar fi știut că filmul va continua [2]. Într-un interviu din 1986, a spus despre sine că a ratat complet revoluția feministă: „completely missed the feminist revolution” [2].

Premisa de la început avea și o miză politică. Dacă destinul se citește din clasa socială la șapte ani, atunci societatea britanică își fixa oamenii foarte devreme pe locurile lor. Filmul din 1964 punea întrebarea cu o ironie vizibilă, iar seria a moștenit-o. Peste câteva decenii, Apted avea să spună că proiectul a devenit, cu timpul, „a humanist document”, un document despre oameni [2].

Mutarea aceasta de accent spune deja ceva despre schimbare. Întrebarea de la care a pornit seria privea societatea. Întrebarea la care a ajuns privește viața unui om, cu tot ce are ea imprevizibil: o boală, o căsnicie, un copil, o mutare în altă țară, un eșec care se transformă în altceva după zece ani.

Copilul de șapte ani se recunoaște în adultul de șaizeci

Criticul Jonathan Romney observa, la apariția lui 63 Up, că mulți dintre participanți își văd caracterul, ba chiar și viitorul, deja prezent în copiii care au fost [3]. Privit în ordine, de la un film la altul, fiecare destin are o continuitate pe care ochiul o caută și o găsește: un gest, un fel de a râde, o timiditate care rămâne aceeași la 7 și la 56 de ani.

Continuitatea aceasta are însă două fețe. Uneori ea vine din om, din temperament și din obiceiurile lui. Alteori vine din montaj, fiindcă regizorul alege imaginile din copilărie care se potrivesc cu adultul de acum. Seria arată amândouă lucrurile și lasă privitorului sarcina de a le despărți.

Unele vieți au urmat destul de fidel drumul prevestit la șapte ani. Altele l-au rupt. Symon Basterfield spunea la 56 de ani că ar fi putut face mai mult, numindu-se, cu umor, „a lazy sod”, un leneș, fără vreun regret vizibil [2]. Viața lui arată o împăcare cu un drum modest, pe care el însuși îl socotește al lui.

Cel mai urmărit destin din serie a fost al lui Neil Hughes. La 28 de ani era fără adăpost în Scoția; mai târziu a devenit consilier local liberal-democrat și predicator laic, iar la 63 de ani trăia o parte din timp în Franța [3]. Romney notează că s-a confruntat o mare parte din viață cu depresia și citește povestea lui ca pe una a rezistenței, cu suișurile și coborâșurile ei [3]. La 70 de ani, cronicarul Ed Power îl descrie trăind singur în Franța [6]. Viața lui Neil a fost, pentru generații de spectatori, dovada că un om se poate pierde și regăsi de mai multe ori, sub ochii tuturor.

Ce schimbă viața și ce schimbă istoria

Sociologic, seria a fost filmată pe fundalul unor transformări mari ale Marii Britanii. Sally Davies, în revista Dissent, observă că apartenența de clasă a devenit mai greu de citit odată cu anii Thatcher și cu guvernele New Labour, iar la 56 de ani identitatea de clasă a participanților e „attenuated and complex”, adică estompată și complicată [2]. Copiii care la șapte ani vorbeau ca niște manuale ale clasei lor au devenit adulți care își descriu viața prin alegeri, întâmplări și oameni.

La 63 de ani, seria trece în alt registru. Lynn Johnson, bibliotecară și educatoare, urmărită până la 56 de ani, a murit în 2013, iar în film familia ei vorbește despre ce a lăsat în urmă [3]. Nick apare bolnav de cancer [4]. Romney numește filmul un „memento vitae”, o aducere-aminte a vieții [3]. Pentru ultimul capitol, Nick Hitchon a cerut să înregistreze un ultim interviu cu producătoarea Claire Lewis și a murit la câteva ore după aceea [8].

Context: La 56 Up, treisprezece dintre cei paisprezece participanți inițiali apăreau în film [2]. Pentru 63 Up, unsprezece s-au întors cu interviuri noi: Charles plecase după 21 Up, iar Suzy a refuzat pentru prima dată să participe [4]. În cronica lui James Walton la ultimul capitol, 70 Up, sunt numiți unsprezece participanți [7].

Privite în ordine, filmele lasă să se vadă și cum se schimbă felul în care oamenii își povestesc viața. Tinerii din primele filme vorbesc despre planuri. Adulții de la mijlocul seriei fac bilanțuri. Cei de la 63 de ani vorbesc tot mai des despre oamenii pe care i-au pierdut și despre ce le-a rămas. Pentru cine vrea să vadă această trecere în cifrele cercetării, textul revistei despre ce se întâmplă cu un om la 40 de ani adună ce se știe despre mijlocul vieții.

Camera intră în viața celor filmați

Un documentar care revine la aceiași oameni timp de șase decenii schimbă inevitabil viețile pe care le filmează. Participanții devin cunoscuți, sunt recunoscuți pe stradă, citesc ce scriu ziarele despre ei și se privesc pe ei înșiși la televizor. Davies observă că seria îi arată pe subiecți urmărindu-se și încercând să controleze sensul a ceea ce se spune despre ei [2].

Suzy Lusk a spus, ca tânără adultă, că a urât mereu filmul și că a fost împinsă în el de părinți. La 56 de ani vorbea despre o loialitate „ridicolă” față de un proiect pe care tot îl detesta [2]. Peter Davies a plecat după 28 Up, speriat de imaginea de „angry young Red”, tânăr furios de stânga, pe care i-o construise presa de dreapta, și s-a întors abia la 56 de ani [2][3]. John Brisby, unul dintre elevii școlilor private, a numit premisa seriei „a complete fraud”, o fraudă [2]. La 70 de ani, același John, avocat pensionar, spune că s-a simțit distribuit în rolul de sperietoare a unui sistem de clase demult depășit [6].

Și femeile au avut reproșuri. Jackie Bassett i-a spus lui Apted, în fața camerei, că la 21 de ani le întrebase pe fete despre căsătorie și bărbați, în timp ce băieții erau întrebați despre politică [3]. Romney îi recunoaște regizorului meritul de a fi păstrat această critică în film [3].

Context: Michael Apted își descria regula de lucru simplu: „If they don't want to talk about something we don't do it”, adică subiectele pe care participanții le refuzau rămâneau în afara filmului [5]. Romney pune această atenție de durată în contrast cu faima bruscă și scurtă a reality-show-urilor de azi [3].

Ed Power scrie, la ultimul capitol, că filmele seriei au purtat întotdeauna amprenta prejudecăților lui Apted, iar noul regizor, Asif Kapadia, abordează direct acest lucru [6]. Critica aceasta face parte din lecția seriei. Orice privire asupra schimbării unui om e și privirea cuiva, cu întrebările și orbirile lui.

Ce poate spune o serie despre schimbare

„Up” rămâne un documentar. Paisprezece oameni, aleși în 1964 pentru clasa lor socială, într-o singură țară, sunt prea puțini pentru concluzii statistice. Studiile longitudinale ale psihologilor urmăresc sute sau mii de oameni, cu chestionare repetate, iar studiul de la Harvard care a urmărit aceiași oameni 80 de ani e cel mai cunoscut exemplu. Seria lui Apted oferă fețe, voci și decenii de viață privite în ordine.

Din această privire se desprind câteva lucruri. Copilul se recunoaște adesea în adult, iar participanții înșiși o spun [3]. Drumul vieții se abate însă de la ce părea scris la șapte ani, prin întâmplări, prin oameni întâlniți, prin boli și prin decizii luate la 20 sau la 40 de ani. Felul în care omul își povestește viața se schimbă odată cu vârsta. Iar a fi privit, ani la rând, schimbă și el ceva în cel privit. Deceniul dintre 20 și 30 de ani, cu nesiguranța lui, are și el un text al său în revistă.

Ultimul capitol

70 Up a fost difuzat pe ITV1 începând cu 15 septembrie 2026, în două episoade [6][7][8]. James Walton, cronicarul de televiziune al revistei The Spectator, a găsit primul episod prea ocupat cu recapitularea și prea zgârcit cu imaginile participanților la 70 de ani, deși continua să socotească seria una dintre marile realizări ale televiziunii [7]. Ed Power a desprins din același episod un mesaj „morbidly comforting”, ciudat de liniștitor: nimeni nu și-a lămurit viața până la capăt, iar oamenii se descurcă cum pot [6].

Mesajul acesta e poate cel mai onest rezultat al unui proiect pornit să verifice o maximă, una dintre cele mai vechi din istoria ideii că un om se poate schimba. La șapte ani, copiii din 1964 aveau deja o parte din omul de mai târziu. Restul l-a adus viața, într-un ritm pe care nicio cameră n-a putut să-l grăbească.

Termenii din text

• Studiu longitudinal — cercetare care urmărește aceiași oameni de-a lungul anilor, la intervale repetate.
• Documentar longitudinal — film care revine periodic la aceleași persoane, ca seria „Up”, la fiecare șapte ani.
• Clasă socială — poziția unui om și a familiei lui în societate, după educație, ocupație și avere; premisa de la care a pornit seria.
• Mobilitate socială — trecerea unui om, de-a lungul vieții sau între generații, într-o altă poziție socială decât cea de la naștere.

Ce rămâne

Seria „Up” a urmărit paisprezece britanici de la șapte la șaptezeci de ani și a arătat cât de mult din copil se regăsește în adult. A arătat, la fel de limpede, cât de mult schimbă viața, istoria și chiar faptul de a fi filmat. Cititorul pleacă cu o întrebare despre propriul drum, pe care maxima de la care a pornit filmul o lasă deschisă.

Întrebarea pentru tine: Ce ar recunoaște copilul de șapte ani care ai fost în omul care ești azi?