În 1938, un om de afaceri american a dat 60.000 de dolari pentru o cercetare care pornea de la o întrebare neobișnuită pentru medicina vremii: ce îi ține pe oameni sănătoși? Omul se numea W. T. Grant, proprietarul unui lanț de magazine care îi purta numele, iar cercetarea a început la serviciul medical al Universității Harvard [1][11]. Studenții aleși atunci au fost întrebați, cântăriți, examinați și apoi căutați din nou, la câțiva ani o dată, toată viața.

Optzeci de ani mai târziu, proiectul poartă numele de Harvard Study of Adult Development, studiul Harvard despre dezvoltarea adultă, și e descris de cercetătorii lui drept urmărirea a două grupuri de bărbați de-a lungul a opt decenii [1]. Concluzia lui cea mai cunoscută, că relațiile apropiate țin oamenii mai sănătoși și mai fericiți, a ajuns în conferințe, cărți și interviuri [1][9]. Merită citit îndeaproape ce s-a măsurat, la cine și cât de departe se poate duce o astfel de concluzie.

Două grupuri de băieți din același oraș

Studiul are două rădăcini. Prima e grupul Grant: 268 de absolvenți ai Harvardului, din promoțiile 1939–1944 [1]. Au fost aleși pentru că se aflau în jumătatea de sus a clasei la învățătură și nu aveau dificultăți fizice sau psihice cunoscute [2]. Erau, cu alte vorbe, tineri pe care universitatea îi considera exemple de sănătate.

A doua rădăcină e grupul Glueck: 456 de bărbați care au crescut în cartierele sărace din centrul Bostonului [1]. Povestea lor începe într-un alt proiect. Între 1938 și 1940, ei au fost selectați ca grup de comparație pentru un studiu despre delincvența juvenilă, tocmai pentru că nu aveau un istoric serios de delincvență, și au fost potriviți unul câte unul cu băieții delincvenți după etnie, coeficient de inteligență și cartier [2]. Datele de pornire pentru grupul Glueck au fost strânse între 1940 și 1950 [2].

Context: Cele două grupuri însumează 724 de bărbați, toți albi, toți americani [2][3]. De-a lungul deceniilor, participanții au completat de regulă chestionare la doi ani, au dat date despre sănătate la cinci ani și au fost intervievați la cinci până la zece ani [3]. Mai târziu au intrat în studiu și soțiile lor: 62 dintre ele au dat probe biologice și o parte de date psihosociale, iar perechile au fost intervievate în două etape, între 2003 și 2008 și între 2008 și 2013 [2].

Alăturarea a două grupuri atât de diferite a dat studiului o forță rară. Studenții de la Harvard și băieții din cartierele muncitorești ale aceluiași oraș au trecut prin aceleași decenii, prin același război, prin aceleași schimbări ale țării, pornind din locuri sociale aflate la mare distanță.

Oamenii care au ținut studiul în viață

Un studiu care durează mai mult decât cariera unui cercetător are nevoie de mai multe generații de cercetători. Numele cel mai legat de grupul Grant e George Vaillant, profesor de psihiatrie la Harvard Medical School. Cartea lui Triumphs of Experience, apărută în 2012 la Harvard University Press și reeditată în 2015, îi urmărește pe bărbații din grupul Grant până la vârsta de nouăzeci de ani [8].

Astăzi studiul e condus de Robert Waldinger, profesor de psihiatrie la Harvard Medical School, iar director asociat e psihologul Marc Schulz, de la Bryn Mawr College [9]. În 2015, cercetătorii au început să-i recruteze pe copiii participanților inițiali, într-o a doua generație a studiului, cu 1.312 participanți [3]. Pagina oficială descrie și planurile de viitor: date genetice, teste fine ale funcțiilor intelectuale, imagini ale creierului [1].

Ce se vedea la 50 de ani despre omul de 80

Una dintre cele mai citate lucrări ale studiului a apărut în 2001, în American Journal of Psychiatry. George Vaillant și Kenneth Mukamal au urmărit 237 de bărbați din grupul de la Harvard și 332 din grupul din centrul orașului, timp de 60 de ani sau până la deces [4]. Examenele medicale complete s-au făcut la cinci ani, iar datele psihosociale s-au strâns la doi ani [4].

Context: Întrebarea lui Vaillant și Mukamal a fost dacă felul în care un om îmbătrânește între 70 și 80 de ani se poate prevedea din ce se știa despre el înainte de 50 de ani. Răspunsul a fost da. Autorii au comparat șase factori pe care omul nu îi alege (clasa socială a părinților, coeziunea familiei, depresia majoră, longevitatea strămoșilor, temperamentul din copilărie, sănătatea fizică de până atunci) cu șapte factori asupra cărora are o oarecare putere: consumul de alcool, fumatul, stabilitatea căsniciei, mișcarea, greutatea, felul de a face față greutăților și educația. După ce au ținut cont de factorii din a doua categorie, singurul factor din prima care a mai contat a fost depresia [4].

Pentru cititorul de azi, rezultatul are o greutate aparte. El arată că povestea unei bătrâneți se scrie în bună parte la mijlocul vieții, în obiceiuri și în felul în care un om își poartă relațiile și necazurile. Despre mijlocul vieții revista a scris pe larg în Ce se întâmplă cu un om la 40 de ani.

Cartea lui Vaillant duce ideea mai departe. Potrivit prezentării editurii, abuzul de alcool apare în datele grupului Grant drept cel mai mare tulburător al sănătății și al fericirii, cei care o duc bine la bătrânețe nu sunt neapărat cei care o duceau bine la mijlocul vieții, iar căsniciile aduc mult mai multă mulțumire după 70 de ani [8]. Tot acolo, Vaillant susține că îmbătrânirea fizică după 80 de ani ține mai mult de obiceiurile formate înainte de 50 de ani decât de ereditate, și că o copilărie grea poate fi depășită [8].

Relațiile, măsurate de aproape

Ideea pentru care studiul e cunoscut azi s-a sprijinit, în ultimii ani, pe măsurători tot mai fine ale vieții de cuplu. În 2010, Waldinger și Schulz au urmărit 47 de cupluri de octogenari timp de opt zile [5]. În zilele în care petreceau mai mult timp cu alți oameni, atât bărbații, cât și femeile se simțeau mai fericiți [5]. Timpul petrecut cu partenerul aducea fericire mai ales în căsniciile mulțumite, iar satisfacția în căsnicie a amortizat, la amândoi soții, scăderea fericirii din zilele în care se simțeau mai rău fizic [5].

Context: Într-un studiu publicat în 2014 în Clinical Psychological Science, Waldinger, Shiri Cohen, Schulz și Judith Crowell au intervievat 81 de cupluri vârstnice, adică 162 de oameni, despre siguranța atașamentului față de partener. Siguranța mai mare a mers împreună cu o satisfacție mai mare în căsnicie, cu mai puține emoții negative și cu mai puțină depresie. La femei, ea a prezis o memorie mai bună după doi ani și jumătate [6].

În 2016, Waldinger și Schulz au întins firul până în copilărie. Pe datele a 81 de bărbați urmăriți din adolescență până în al optulea și al nouălea deceniu de viață, ei au găsit o legătură între o familie mai caldă în copilărie și un atașament mai sigur față de partener, peste mai bine de 60 de ani [7]. Legătura trecea, în parte, prin felul în care acești oameni își gestionau emoțiile la mijlocul vieții, cu mai puține distorsionări ale realității [7].

Aceste rezultate au fost adunate în 2023 în cartea The Good Life, scrisă de Waldinger și Schulz și publicată la Simon & Schuster. Teza ei centrală, așa cum o rezumă o recenzie apărută în Family Medicine, sună simplu: „Good relationships keep us healthier and happier”, adică relațiile bune ne țin mai sănătoși și mai fericiți [10]. Schulz o spune la fel de direct, într-un interviu al universității lui: relațiile ne țin mai fericiți și mai sănătoși [9].

Unde se opresc concluziile

Studiul are limite pe care cercetătorii înșiși le recunosc. Prima ține de oameni. Cei 724 de participanți inițiali au fost bărbați, albi și americani [2][3]. Recenzia cărții The Good Life numește deschis omogenitatea inițială a participanților drept o limită a acestor studii longitudinale și notează că grupurile mai noi sunt mai diverse ca rasă, etnie, gen și situație economică [10].

A doua limită ține de selecție. Grupul Grant a fost ales dintre studenții cu rezultate bune și fără probleme de sănătate cunoscute, iar grupul Glueck dintre băieții fără delincvență serioasă [2]. Ambele grupuri pornesc, așadar, de la oameni deja triați după anumite criterii, iar viețile lor spun mai multe despre cei asemenea lor.

A treia limită e cea a oricărui studiu observațional. Cercetătorii au observat cum merg lucrurile împreună în viața oamenilor, iar căsniciile fericite sau reci au venit odată cu oamenii, așa cum le-a adus viața. O sănătate mai bună poate face un om mai ușor de iubit, iar o fire mai liniștită poate susține și relațiile, și sănătatea. Studiul din 2016 caută tocmai astfel de căi intermediare, cum ar fi felul de a gestiona emoțiile [7]. Eșantioanele din studiile despre cupluri sunt și ele mici: 47 de perechi într-unul, 81 în altul [5][6]. Cifra de 724 e a punctului de plecare; studiile de mai târziu lucrează cu cei care mai trăiau și mai răspundeau, adică sute sau zeci de oameni [4][5][6][7].

Mai rămâne o nuanță de calendar. Pagina oficială și bazele de date ale studiilor longitudinale dau 1938 ca an de pornire [1][3], iar revista Harvard Medical School scrie că studiul a început în 1939 [12].

Ce se poate lua dintr-un studiu despre alții

Valoarea studiului stă în durată. Puține cercetări au putut compara ce spunea un om la 20 de ani cu felul în care trăia la 80. Asemenea date arată lucruri pe care o anchetă de o zi nu le poate prinde: că o viață se poate îndrepta după un început greu, că ce pare decisiv la 40 de ani poate conta mai puțin la 80, că obiceiurile mici de la mijlocul vieții se adună [4][8].

Pentru un cititor din România de azi, studiul e o hartă desenată pe alt teritoriu. Bărbații din Boston au trăit într-o altă țară, într-o altă epocă, cu alte reguli pentru căsnicie, muncă și familie. Direcția generală a rezultatelor, legătura dintre relațiile apropiate, sănătate și felul în care îmbătrânește un om, se potrivește însă cu ce au găsit și alte cercetări despre sens și sănătate, discutate în Omul în căutarea sensului, recitit azi. Pentru felul în care un om își schimbă ritmul și rolurile la ieșirea din muncă, revista are un text separat: Ce se schimbă într-un om după pensionare.

O cercetare înrudită ca spirit e seria documentară britanică „Up”, care a filmat aceiași oameni de la 7 la 63 de ani, prezentată în „Up”: 63 de ani din viața acelorași oameni. Ambele proiecte au la bază aceeași răbdare: să te întorci la un om peste ani și să-l întrebi din nou cum e.

Termenii din text

  • Studiu longitudinal — cercetare care urmărește aceiași oameni de-a lungul anilor, cu măsurători repetate.
  • Grup de comparație — grupul de participanți ales ca reper pentru alt grup, potrivit după criterii ca vârsta, cartierul sau inteligența.
  • Siguranța atașamentului — încrederea unui om că partenerul îi va fi alături și disponibil emoțional.
  • Studiu observațional — cercetare care descrie ce merge împreună în viața oamenilor, fără să intervină asupra lor.

Ce rămâne

Studiul de la Harvard a urmărit 724 de bărbați din 1938 până la bătrânețe și, mai nou, pe copiii lor. Rezultatele lui leagă relațiile apropiate și obiceiurile de la mijlocul vieții de sănătatea și fericirea de mai târziu. Concluziile vin din observarea unor bărbați albi și americani și se citesc ca harta unui loc anume, utilă cu grijă și dincolo de el.

Întrebarea pentru tine: Dacă cineva te-ar întreba din nou peste douăzeci de ani cum ți-a mers, ce relație ai vrea să fie în răspuns?