Prima dimineață de pensie începe, pentru mulți oameni, cu un ceas care sună din obișnuință. Ziua care urmează are aceleași ore ca înainte și o altă formă: drumul de dimineață dispare, colegii rămân în urmă, iar întrebarea „cu ce te ocupi?” capătă alt răspuns.

Gerontologii și psihologii studiază de peste o jumătate de secol ce se întâmplă cu un om în această trecere. Răspunsul lor de azi e nuanțat. Cei mai mulți oameni își păstrează starea de bine, o parte o pierd pentru o vreme, alții o regăsesc mai bogată, iar diferența ține de ce aduce fiecare cu el în noua etapă.

Un gerontolog a desenat drumul în faze

În anii '70, cercetătorul american Robert Atchley a propus o hartă a pensionării. Pentru el, trecerea era un proces întins în timp, cu etape care se pot succeda, se pot sări sau se pot repeta.

Context: Modelul lui Atchley, publicat în 1976 în cartea „The Sociology of Retirement” și reluat în manualul lui de gerontologie socială, descrie pensionarea ca pe un proces de adaptare în șase faze. În faza dinaintea pensionării, omul începe să se gândească la ea și la ce va face. Urmează „luna de miere”, în care pensionarul e orientat pozitiv și mulțumit de activitățile lui; dezamăgirea, când mulțumirea aceasta se stinge; reorientarea, care poate veni imediat sau după dezamăgire; rutina pensionării, când omul își stabilește un set de criterii pentru viața nouă; și, la final, încheierea, când omul începe să se perceapă bătrân și fragil [1]. Alte lucrări care pornesc de la Atchley rețin cinci faze, de la anticipare la stabilitate, cu aceleași nume pentru luna de miere, dezamăgire și reorientare [2].

Modelul a fost pus la încercare. Donald Reitzes și Elizabeth Mutran au urmărit un grup de lucrători mai în vârstă din zona Raleigh–Durham–Chapel Hill, în Carolina de Nord, de dinainte de pensionare până la 24 de luni după, și au găsit date care susțin, în general, modelul de adaptare al lui Atchley. Stima de sine dinaintea pensionării s-a asociat cu atitudini mai bune față de viața de pensionar pe tot parcursul celor doi ani, planificarea și alegerea liberă a momentului numai la început, iar sănătatea precară, cu atitudini mai rezervate în a doua parte a intervalului [3].

Fazele descriu un drum posibil. Reorientarea poate veni imediat după pensionare, iar la unii oameni rutina noii vieți se așază din primele săptămâni [1].

Omul caută să rămână cel care a fost

Atchley a mai lăsat o idee, poate mai importantă decât fazele. În 1989 a formulat în The Gerontologist teoria continuității.

Teoria continuității susține că adulții de vârstă mijlocie și vârstnicii, atunci când fac alegeri de adaptare, încearcă să-și păstreze structurile interioare și exterioare existente și preferă să o facă prin strategii legate de experiența lor trecută despre sine și despre lumea socială. Continuitatea apare astfel în trăsăturile psihologice interioare, în comportament și în relațiile sociale, iar Atchley o descrie ca pe o mare strategie de adaptare, susținută de preferința omului și de aprobarea celor din jur [4].

În limbaj obișnuit, teoria spune că un om pensionat își duce viața mai departe cu uneltele pe care le are. Cine a citit toată viața continuă să citească, cine a avut grijă de o grădină o lărgește, cine a condus o echipă găsește un grup de organizat. Schimbarea vine din ce se pierde și din ce se adaugă, iar firul care leagă etapele rămâne felul de a fi al omului. Pentru o privire mai largă asupra felului în care se transformă un om de-a lungul vieții, revista are un articol despre cum se schimbă un om.

Starea de bine urmează mai multe drumuri

Primele studii despre pensionare au dat rezultate contradictorii. Unele găseau o scădere a stării de bine, altele o creștere, altele nicio schimbare. Explicația a venit când cercetătorii au început să urmărească aceiași oameni ani la rând și să caute grupuri cu traiectorii diferite.

Context: Psihologul Mo Wang a analizat în 2007, în Journal of Applied Psychology, datele longitudinale a două eșantioane din Health and Retirement Survey, cu 994 și 1.066 de pensionari. Pe baza teoriei rolurilor, a teoriei continuității și a perspectivei cursului vieții, el a identificat trei tipare de evoluție a stării de bine psihologice care coexistă printre pensionari. Concluzia lui: pensionarii urmează tipare de adaptare diferite, iar recunoașterea acestor subgrupuri împacă rezultatele contradictorii de până atunci [5].

În același an, Martin Pinquart și Ines Schindler au ajuns la o concluzie asemănătoare pe 1.456 de pensionari germani. Au găsit trei grupuri: la unii satisfacția cu viața a scăzut la pensionare și apoi s-a stabilizat sau a crescut, la alții a crescut mult în momentul pensionării și a scăzut pe ansamblu în anii următori, iar la al treilea grup a crescut doar puțin și pentru scurt timp. Grupurile difereau prin vârsta pensionării, sex, statut socioeconomic, starea civilă, sănătate, șomajul dinaintea pensionării și regiune, iar oamenii cu mai multe resurse au trecut mai rar prin schimbări ale satisfacției legate de pensionare [6].

O sinteză a studiilor longitudinale recente, publicată în 2016 de Georg Henning, Magnus Lindwall și Boo Johansson, rezumă tabloul: cei mai mulți pensionari își păstrează nivelul de bine din timpul tranziției, unele studii arată diferențe mari între oameni, iar un subgrup mai mic pierde resurse și se confruntă cu greutăți care îi scad starea de bine [7]. Primele rezultate ale studiului suedez HEARTS, pornit în 2015 cu 5.913 participanți de 60–66 de ani, au arătat că oamenii care s-au pensionat între două valuri de măsurare au avut schimbări mai pozitive ale sănătății psihologice decât cei care încă lucrau sau decât cei deja pensionați [8].

O constatare mai generală completează tabloul. O meta-analiză din 2012 a lui Maike Luhmann și a colegilor ei, pe 188 de publicații și 65.911 de oameni, a urmărit cum reacționează starea de bine la opt evenimente de viață, printre care și pensionarea. Efectele diferă mult de la un eveniment la altul, iar diferențele nu urmează cât de dorit pare evenimentul dinainte [9]. Ce se așteaptă un om să simtă la pensie și ce simte efectiv pot fi lucruri diferite.

Ziua își pierde ritmul și și-l găsește din nou

Munca dădea zilei o formă: o oră de trezire, un drum, pauze fixe, un sfârșit. Pensionarea o lasă pe mâna omului. Unul dintre primele lucruri care se schimbă e somnul.

Context: Un studiu publicat în 2017 în revista Sleep de Saana Myllyntausta și colegii ei a urmărit 5.785 de angajați din sectorul public finlandez pensionați la vârsta legală între 2000 și 2011. În cei patru ani ai tranziției, durata somnului a crescut de la 7 ore la 7 ore și 22 de minute, adică în medie cu 22 de minute, apoi a rămas aproape constantă. Creșterile cele mai mari au apărut la cei care dormeau puțin, la cei care beau mult și la cei cu dificultăți de somn [10].

Cele douăzeci de minute în plus pe noapte arată cât de mult din ritmul unei vieți era ținut de program. Pentru mulți oameni, prima sarcină a pensiei e să-și construiască o zi a lor: o oră de început, un lucru făcut zilnic, un punct fix spre seară. Ideea unei practici ținute ani la rând, care dă formă timpului, e descrisă pe larg în eseul despre ce înseamnă să practici ceva toată viața.

Cercul apropiat rămâne, cel îndepărtat se subțiază

Odată cu biroul, atelierul sau școala, un om lasă în urmă și o rețea de oameni pe care îi vedea zilnic. Cercetătorii finlandezi au măsurat cât din această rețea se pierde.

Context: Maarit Kauppi și colegii ei au urmărit 2.319 participanți din studiul finlandez despre pensionare și îmbătrânire (84% femei, vârsta medie 63,2 ani). Înainte de pensionare, oamenii aveau în medie 21,6 legături sociale: 5,6 în cercul apropiat, 6,9 în cel de mijloc și 9,1 în cel exterior. În perioada tranziției, legăturile din cercul exterior au scăzut cu 0,67, apoi au rămas stabile, iar cercurile apropiat și de mijloc nu s-au micșorat. Autorii leagă scăderea relațiilor periferice, cel mai probabil, de pensionare [11].

Cifrele arată o pierdere mică și precisă. Oamenii apropiați rămân, colegii cu care un om schimba două vorbe pe hol se răresc. Pentru cineva care își trăia o bună parte din viața socială la locul de muncă, aceste conversații mărunte pot lipsi mai mult decât arată statistica. Reitzes și Mutran au găsit că identitatea de prieten, felul în care omul se vede în prieteniile lui, se asocia cu atitudini mai bune față de pensie [3].

O situație, imaginată: o fostă profesoară de 64 de ani trece, în prima lună de pensie, pe lângă școala unde a predat treizeci de ani. Clopoțelul sună la aceeași oră. Ea simte un gol pe care nu-l poate numi și, în aceeași seară, sună o fostă colegă pe care n-a mai văzut-o din vară. Gestul acesta mic e, în termenii lui Atchley, o formă de continuitate.

Ce se schimbă în anii aceștia

Puse cap la cap, studiile schițează câteva mișcări. Rolul de lucrător se încheie, iar identitatea caută alte sprijine, de obicei în ce omul făcea deja [4]. Starea de bine rămâne stabilă la cei mai mulți, scade pentru o vreme la o parte și crește la alții, în funcție de sănătate, de resurse și de felul în care a fost aleasă pensionarea [3][5][6][7]. Ziua își pierde structura impusă, iar somnul se lungește puțin [10]. Cercul îndepărtat de cunoștințe se subțiază, iar cel apropiat se păstrează [11].

Pensionarea vine, pentru mulți, după o viață întreagă de program. Trecerea poate aduce ușurare, dor, liniște sau neliniște, adesea pe rând. Ce trăiește un om în prima perioadă se aseamănă cu ce descrie revista în textul despre de ce schimbarea doare chiar când e bună.

Cine se recunoaște în paginile acestea și simte că îl apasă poate vorbi cu un psihoterapeut sau cu medicul de familie.

Termenii din text

  • Fazele pensionării — modelul lui Robert Atchley (1976), care descrie adaptarea la pensie ca pe o succesiune de etape, de la anticipare și „luna de miere” la rutină.
  • Teoria continuității — ideea, formulată de Atchley în 1989, că oamenii în vârstă își păstrează structurile interioare și exterioare folosind strategii legate de experiența lor trecută.
  • Teoria rolurilor — perspectivă care leagă starea de bine de rolurile sociale pe care un om le câștigă sau le pierde.
  • Cercurile rețelei sociale — felul în care cercetătorii împart legăturile unui om în cercul apropiat, cel de mijloc și cel exterior, după cât de importante sunt pentru el.

Ce rămâne

Pensionarea e un proces întins pe luni și ani, descris de gerontologi în faze care pot fi trăite în ordini diferite. Cei mai mulți oameni își păstrează starea de bine după pensionare, o parte trec prin scăderi, iar alții se simt mai bine, după sănătate, resurse și felul în care au ales momentul. Firul care leagă viața de dinainte de cea de după e, cel mai des, felul de a fi al omului, cu obiceiurile și oamenii lui apropiați.

Întrebarea pentru tine: Ce parte din viața ta de acum ai vrea să o duci cu tine neschimbată în anii de după muncă?